Șogunatul Kamakura

Această statuie Kongorikishi din lemn a fost creată în timpul șogunatului Kamakura, în Japonia secolului al XIV-lea. Inițial, aceasta păzea poarta către Ebaradera, un templu din Sakai, Osaka.

Shogunatul Kamakura (în japoneză, Kamakura bakufu 鎌倉幕府) a fost un guvern feudal de samurai din 1185 (sau 1192, când a fost recunoscut oficial) până în 1333. Termenul „Bakufu”, ca formă de guvernare, a fost însă inventat la sfârșitul perioadei Edo (1603 – 1867). Ascensiunea samurailor și controlul acestora asupra puterii politice a reprezentat un punct de cotitură în istoria Japoniei. În perioada Heian anterioară (794-1185), Tenno („Împăratul ceresc”) și aristocrații au condus Japonia, iar literatura și cultura au înflorit în rândul aristocraților. Samuraii au câștigat treptat puterea la sfârșitul perioadei Heian și au creat o federație de lideri locali și regenți condusă de Minamoto no Yoritomo. Grupul lui Yoritomo a învins familia Taira, aflată la putere, și a obținut controlul asupra guvernului.

Samuraii și-au găsit excelența nu în bogăția materială, așa cum făceau aristocrații, ci în spiritul de simplitate și tărie. Grupul lui Yoritomo și-a înființat biroul guvernamental în prefectura Kamakura, în partea de est a Japoniei, și a stabilit un nou sistem de guvernare, Bakufu, bazat pe aceste valori de simplitate, tărie și corectitudine. Acest accent pus pe un sistem de valori morale în cadrul guvernului a indus o renaștere religioasă. Au apărut lideri budiști precum Honen, Shinran, Dogen, Nichiren și alții, care au prezentat o varietate de învățături al căror obiectiv principal era salvarea oamenilor. Samuraii au găsit, de asemenea, o afinitate cu spiritul budismului Zen, iar filozofia acestuia a devenit esențială pentru stilul de viață al samurailor. Prin renunțarea la bogăția materială, guvernul condus de samurai a continuat până la restaurarea Meiji. Spiritul de simplitate și tărie de caracter este încă apreciat și așteptat de la liderii din Japonia. Tipul de management de echipă exemplificat în Bakufu a devenit o caracteristică a filosofiei japoneze de management.

Surse primare

Sursele primare pentru această perioadă sunt două lucrări scrise de doi autori diferiți, din două perspective diferite. Una este „Azumakagami” (吾妻鏡 sau 東鑑), istoriografie în 52 de volume scrisă de un samurai necunoscut din Kamakura. Un altul este „Gyokuyo” (玉葉), un jurnal scris de Kujyo Kanezane, un aristocrat de la Curtea Imperială. Istoricii reconstruiesc istoria acestei perioade bazându-se în principal pe aceste două surse primare.

Înființarea Shogunatului

Minamoto no Yoritomo (源頼朝,c.1147-1199) a fost fondatorul și primul shogun al Shogunatului Kamakura din Japonia. Această imagine a fost desenată de Nakamura Fusetsu(中村不折,c.1866-1943)

Înainte de înființarea bakufu Kamakura, puterea civilă în Japonia era deținută în principal de împărații domnitori și de regenții lor, numiți de obicei din rândurile curții și ale clanurilor aristocratice care se întreceau acolo. Afacerile militare erau gestionate sub auspiciile guvernului civil. Cu toate acestea, după ce a învins clanul Taira în Bătălia de la Dannoura, care a pus capăt Războiului Genpei în favoarea sa, Minamoto no Yoritomo a preluat puterea în 1185 și a devenit conducătorul de facto al țării. El a afirmat întâietatea laturii militare a guvernului și a primit titlul de shogun (征夷大将軍) în 1192, în timp ce sistemul de guvernare pe care l-a instituit a fost oficializat sub numele de bakufu (literal, guvern de cort). Provinciile japoneze au devenit semi-autonome sub conducerea noilor protectori (shugo, 守護), predecesorii daimyo. Protectorii erau selectați mai ales din familiile puternice din diferitele provincii, sau titlul era acordat unui general și familiei sale după o campanie de succes. Deși își gestionau singuri afacerile, în teorie, ei erau totuși obligați față de guvernul central prin supunerea lor față de shogun.

Usurparea shogunatului

După moartea lui Yoritomo, Hōjō Tokimasa, șeful clanului văduvei sale Hōjō Masako și fostul tutore al lui Yoritomo, a pretins titlul de regent al fiului lui Yoritomo, Minamoto no Yoriie, făcând în cele din urmă ca această pretenție să devină ereditară pentru clanul Hōjō. Minamoto au rămas shogunii titulari pentru încă două dinastii, Hōjō deținând puterea reală – conducând astfel prin intermediul unui shogun marionetă și al unui împărat titular. Împăratul a încercat să inverseze situația într-o rebeliune din 1221 (numită Războiul Jōkyū), dar nu a reușit să smulgă puterea de la shogunat.

Gekko Ogata(尾形月耕), Împăratul Go-Ddaigo(後醍醐帝/笠置山皇居霊夢之図), 1890. Triptic, 28,25″ pe 13,75.” Tiparul îl înfățișează pe împăratul Go-Diago, visând fantome la palatul său din Kasagiyama

Acest lucru a consolidat stăpânirea familiei Hōjō asupra shogunatului, până la punctul de a le permite să aleagă succesorii la titlul de shogun, care, în urma incidentului Jōkyū, a fost atribuit mai întâi membrilor familiei nobile Kujo, iar mai târziu membrilor casei imperiale până la sfârșitul bakufu Kamakura. Mongolii sub conducerea lui Kublai Khan au încercat invazii pe mare în 1274 și 1281 (a se vedea Invaziile mongole în Japonia); acestea au fost respinse cu succes de shogunat cu ajutorul kamikaze (taifunuri), însă presiunea asupra armatei și cheltuielile financiare au slăbit considerabil regimul. O a doua încercare a fost făcută de curtea imperială în 1331, sub conducerea împăratului Go-Daigo, și a avut un succes mult mai mare, în special pentru că cel mai puternic general din Kamakura, Ashikaga Takauji, a ales să treacă de partea împăratului.

Un membru al familiei Hidatori, care a murit în 1332, a lăsat o mare parte din Shikoku într-o stare de război civil. Ashikaga Takauji a pus capăt acestui război. Aceasta a fost ultima campanie de succes a shogunatului Kamakura.

Bakufu Kamakura a luat sfârșit în 1333, odată cu înfrângerea și distrugerea clanului Hōjō. Acest triumf a fost, totuși, de scurtă durată, deoarece Ashikaga Takauji și-a asumat prompt poziția de shogun însuși, stabilind shogunatul Ashikaga.

1. Minamoto no Yoritomo (1147-1199) (r. 1192-1199)
2. Minamoto no Yoriie (1182-1204) (r. 1202-1203)
3. Minamoto no Sanetomo (1192-1219) (r. 1203-1219)
4. Kujo Yoritsune (1218-1256) (r. 1226-1244)
5. Kujo Yoritsugu (1239-1256) (r. 1244-1252)
6. Prințul Munetaka (1242-1274) (r. 1252-1266)
7. Prințul Koreyasu (1264-1326) (r. 1266-1289)
8. Prințul Hisaaki (1276-1328) (r. 1289-1308)
9. Prințul Morikuni (1301-1333) (r. 1308-1333)

• Edström, Bert. Puncte de cotitură în istoria Japoniei. RoutledgeCurzon, 2002. ISBN 1903350050
• Henshall, Kenneth G. A History of Japan : De la epoca de piatră la superputere. New York: Palgrave Macmillan, 2004. ISBN 1403912726
• Shinoda, Minoru. The Founding of the Kamakura Shogunate, 1180-1185. New York: Columbia University Press, 1960.
• Morton, W. Scott, Kenneth J. și Olenik. Japonia : It’s History and Culture. New York, NY : McGraw-Hill, 2005. ISBN 007141212808