David Z. din Asia de Est întreabă:
Am auzit pe cineva spunând că nu ar trebui să ne rugăm niciodată lui Isus, deoarece nu așa se face în Biblie. Este adevărat?
Am pus întrebarea lui Graham Cole, autor prolific și profesor de divinitate la Beeson Divinity School din Birmingham, Alabama.
Mulți creștini se roagă lui Isus. Dar au dreptate să facă acest lucru? Este cu siguranță o întrebare bună. Cred că există cel puțin două motive întemeiate pentru a ne ruga lui Isus – unul teologic și unul scriptural.
Motivul teologic este că rugăciunea înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. Și dacă Isus este, așa cum îl prezintă Scripturile, singura persoană care este cu adevărat Dumnezeu și cu adevărat om – a doua persoană a Trinității acum întrupată – atunci cum ar putea fi greșit în principiu să te rogi acestui Isus? Mari personalități din trecut și din prezent au susținut acest lucru (de exemplu, John Owen în secolul al XVII-lea și J. I. Packer astăzi). Același argument este valabil și pentru rugăciunea către Duhul Sfânt.
Motivul scriptural este că există precedente biblice pentru rugăciunea către Isus. Gândiți-vă la primul martir creștin, Ștefan. În Faptele Apostolilor 7, în timp ce era ucis cu pietre, el Îl vede pe Hristos înviat stând la dreapta Tatălui în postura de avocat (v. 55). Centrat pe alții până la sfârșit, Ștefan Îi cere Domnului său să-i ierte pe cei care îl ucid (v. 60): „Doamne, nu le reține acest păcat”. Nu trebuie ratate paralelele între modul în care moare Ștefan și Isus însuși (de exemplu, comparați Fapte 7:60 și Luca 23:34). O dovadă suplimentară este furnizată în 1 Corinteni, unde Pavel îi descrie pe creștini ca fiind cei care invocă numele Domnului: „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfințițiți în Hristos Isus, chemați să fie sfinți împreună cu toți cei care, în orice loc, invocă numele Domnului nostru Isus Hristos, atât al lor, cât și al nostru” (1 Cor. 1:2). Isus este vizat în mod explicit aici. Într-adevăr, scrisoarea se încheie cu un apel la Isus: „Domnul nostru, vino (maranatha)!”. (1 Cor. 16:22) De fapt, canonul biblic se încheie pe aceeași notă: „Amin”. Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22:20)
Scriitorul Epistolei către Evrei adaugă la această imagine descriindu-l pe Isus ca marele nostru mare preot care ne reprezintă pe noi în fața lui Dumnezeu și pe Dumnezeu în fața noastră. La Isus, în această funcție sau rol, ne putem adresa pentru a găsi ajutor, iar rugăciunea este mijlocul prin care ne putem apropia astfel de el: „Prin urmare, el este în măsură să salveze până la capăt pe cei care se apropie de Dumnezeu prin el, întrucât el trăiește mereu pentru a mijloci pentru ei” (Evr. 7:25). Este interesant, însă, că în Biblie nu există rugăciuni adresate Duhului Sfânt, ceea ce subliniază slujba sa de a arăta de la sine însuși spre Hristos (Ioan 14-16).
Puterea de accent
Chiar dacă există motive întemeiate pentru a ne ruga lui Isus, este necesară o atenționare. Această rezervă rezultă din citirea atentă a Scripturii de la Geneză la Apocalipsă pentru a discerne unde cad accentele. Soția mea este creatoare de modă și îmi spune că trebuie să asculți cum vorbește țesătura. De exemplu, nu se coase pielea cu un ac obișnuit. Pielea este un material dur, așa că ai nevoie de un ac special; altfel, acul se va rupe. Cititorul responsabil al Bibliei ascultă Scriptura să vorbească și să vorbească în termenii ei, pe măsură ce povestea ei se derulează de la început până la sfârșit. Ce dezvăluie o astfel de ascultare?
Până când am terminat de ascultat întreaga poveste, descoperim că Isus este singurul mediator între Dumnezeu și noi înșine. El este intermediarul în planul lui Dumnezeu. Pavel surprinde bine această idee în prima sa scrisoare către Timotei: „Căci este un singur Dumnezeu și un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Isus Hristos, care s-a dat pe Sine însuși ca răscumpărare pentru toți, care este mărturia dată la timpul potrivit” (1 Tim. 2:5-6). După cum am văzut mai sus, Cartea Evrei surprinde aceeași idee, prezentându-l pe Isus ca marele nostru mare preot așezat peste casa lui Dumnezeu.
Nu este de mirare, așadar, că Isus i-a învățat pe ucenicii săi să se roage Tatălui în numele său: „Rugați-vă deci așa: Tatăl nostru care ești în ceruri” (Mat. 6:9). În rugăciunea către Tatăl, Pavel adoptă și el protocolul care se cuvine în prezența unei mari majestăți: „De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui” (Ef. 3,14). El era însă conștient de faptul că acest lucru nu se poate întâmpla decât prin Fiul și cu ajutorul Duhului Sfânt: „Căci prin El avem amândoi, într-un singur Duh, acces la Tatăl” (Ef. 2:18). Rolul Duhului Sfânt este de a ne da o asemenea afecțiune pentru Tatăl și Fiul încât să fim motivați să ne apropiem de Divinitate în acest mod. Rugăciunea către Tatăl, trebuie să recunoaștem, este locul unde cade greutatea accentului în revelația Noului Testament.
Dacă binecuvântarea fundamentală a Evangheliei este justificarea noastră, atunci cea preeminentă este adopția noastră. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos. Pavel exprimă magnific acest lucru: „Dar când a venit plinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub lege, pentru ca noi să primim adopția ca fii. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu a trimis în inimile noastre Duhul Fiului său, care strigă: ‘Abba! Tată! Așadar, nu mai sunteți sclavi, ci fii, și dacă sunteți fii, sunteți moștenitori prin Dumnezeu” (Gal. 4:4-7). Abba, un cuvânt pe care Isus însuși l-a folosit în propria sa viață de rugăciune (Marcu 14:36), este intim, dar respectuos. Prin darul Duhului Sfânt, creștinul, în calitate de copil al lui Dumnezeu, este prins în comuniunea Fiului cu Tatăl.
Vezi, așadar, două adevăruri importante în rugăciunea către Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. În primul rând, rugăciunea creștină este o rugăciune trinitară. Acest lucru este profund important, deoarece, din experiența mea, o mare parte din rugăciunea creștină este unitaristă: „Dragă Doamne. . . . Amin”. Rugăciunea unitariană face să fie greu de înțeles de ce există vreo diferență reală în a te ruga Dumnezeului Bibliei, spre deosebire de a te ruga Dumnezeului din, să zicem, Coran. În al doilea rând, rugăciunea creștină prezintă însăși structura Evangheliei. Isus se află în centru ca mediator, Tatăl ca destinatar, iar Duhul Sfânt ca facilitator.
Atunci vă puteți ruga lui Isus? Bineînțeles că poți. Dar permiteți-mi să vă sugerez că, dacă acesta este modul predominant în care ne rugăm, s-ar putea să pierdem ceva de o importanță enormă. Am putea pierde din vedere evanghelia glorioasă cu Tatăl ca arhitect al mântuirii noastre, cu Fiul ca realizator și cu Duhul ca aplicator.