„Adâncul cheamă Adâncul la vuietul cascadelor tale; toate valurile și valurile tale au trecut peste mine.”
– Psalmul 42:7
Adâncul cheamă adâncul la adânc…?
De multe ori m-am întrebat ce ar putea însemna în Psalmul 42 expresia „adâncul cheamă adâncul la adânc”. Știm că ea ne vine în contextul cuiva care suferă un fel de despărțire de Domnul (v.1-2) și că suferința pe care o îndură vine cumva de la Domnul („cascadele tale… spărgătoarele tale… valurile tale…”). Unii comentatori spun că cele două „adâncuri” din acest pasaj sunt o referire poetică la apele suferinței psalmistului. Am auzit, de asemenea, că un adânc este inima celui care suferă, iar celălalt este inima lui Dumnezeu, iar suferindul Îl cheamă pe Dumnezeu în angoasa sa. Cred că această a doua opțiune este aproape de subiect, dar putem cu adevărat să ne referim la inima/sufletul nostru ca la un „adânc” egal cu cel al lui Dumnezeu Însuși?
Cred că este important să ne dăm seama că, în cele din urmă, toată Scriptura arată spre Hristos și ar trebui citită prin prisma lui Hristos răstignit și înviat. Ținând cont de această realitate, trebuie să venim la acest psalm (și la fiecare psalm) cu întrebarea: „cum mi-L arată acesta pe Hristos? Ce îmi spune acest lucru despre Hristos? Cum se cântă acest imn despre, sau către, sau de către Isus Hristos?”. Odată ce începem să gândim în acest fel (ceea ce este justificat de Luca 24:44-45 și de multe alte locuri din Scriptură), cred că putem găsi un răspuns la adâncurile de ecou din acest verset.
Răstălmăciri ale Trinității
Unde îl vedem pe omul Iisus Hristos suferind și despărțit de Dumnezeu? Unde Îl vedem în chinuri, cu cascade și spărgători care se prăbușesc peste El? Îl vedem la cruce. Și acolo, în timp ce Dumnezeu Fiul atârnă în trup pe cruce, auzim ceva care ar putea fi strigătul de la adânc la adânc? Eu cred că da:
„Și pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare, zicând: „Eli, Eli, lema sabachthani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?'”
– Matei 27:46
Dumnezeu întrupat a fost înălțat pe cruce și acolo a purtat cascada mâniei lui Dumnezeu și a fost zdrobit în frânturile mâniei Sale sfinte. Și în timp ce acele valuri arzătoare se prăbușeau peste și sfărâmau sufletul Său purtător de păcat, Adâncul infinit al propriei Sale inimi a strigat în abandon către Adâncul infinit al inimii Tatălui. O, cât de adânci au fost reverberațiile angoasei divine pe Calvar! Fiul strigă către Tatăl, iar Duhul – legătura unirii lor – rezonează cu armonia comunicatoare de har a iubirii și mâniei amestecate.
Crucea, cred eu, este împlinirea acestor cuvinte din Psalmul 42. Crucea este locul în care Inima profundă cheamă Inima profundă la răcnetul cascadelor și al valurilor mâniei Sfinte împotriva păcatului omenesc.
Profundul cheamă Profunzimea…… Psalmistul habar nu avea cât de profund! Habar nu avea ce frumusețe scria, ce „lucruri ciudate și triste” – și totuși lucruri infinite în frumusețe, glorie și bucurie deopotrivă! – pe care le prevestea cu aceste cuvinte. O, slavă lui Dumnezeu! Adâncul cheamă Adâncul în timp ce Fiul este sfărâmat în iubire pe cruce….sfărâmat pentru ca toate lucrurile să fie reparate în și pentru El… sfărâmat pentru ca realitatea însăși să fie armonizată cu melodia slavei trinitare a lui Dumnezeu….sfărâmat pentru ca El să fie înviat cel dintâi al Noii Creații, preeminent peste toate lucrurile și nexul realității (Coloseni 1:18-20).
Un cântec în noapte
Și psalmistul continuă să se facă ecoul inimii lui Hristos când spune în versetul 8:
„Ziua Domnul poruncește dragostea Lui cea statornică și noaptea cântecul Lui este cu mine…”
Și care este cântecul? Versetul 9: „De ce m-ai uitat?”… Strigătul de părăsire al lui Hristos este „cântecul său de noapte” dat de Dumnezeu. Cântecele pe care Dumnezeu le dă copiilor Săi să le cânte nu vor fi întotdeauna confortabile sau pline de avânt….dar toate se vor sfârși într-o bucurie profundă care va ajunge înapoi și va face chiar și secțiunile amare bucăți integrante ale frumuseții lor. Acest lucru este valabil și pentru strigătul lui Hristos pe cruce. Da, a fost un strigăt de angoasă amară, dar a fost de asemenea – și în cele din urmă – un strigăt de credință, un strigăt de speranță. Cum este posibil așa ceva? Pentru că atunci când Isus spune „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?”. El nu-și descarcă doar suferința, ci citează și primele rânduri din Psalmul 22….și, deși acest Psalm începe cu consternare, se încheie cu victorie. Și Isus știa acest lucru când l-a citat.
Atunci, chiar și atunci când „adâncul cheamă adâncul” și Fiul strigă în abandon către Tatăl, există, curgând pe sub cuvintele Sale ca un râu subteran, asigurarea care este reluată în tot Psalmul 42: „Îl voi lăuda din nou pe El, mântuirea mea și Dumnezeul meu”. Și pentru că Isus a purtat aceste cascade de mânie în locul nostru și totuși a înviat pentru a se bucura de Tatăl Său, și noi putem avea aceeași încredere; și noi avem un „cântec în noapte” care într-o zi va crește într-un imn de laudă și bucurie. Pentru că, de dragul nostru, Adâncul a chemat la Adânc.
.