Epinefrina este utilizată pentru a trata o serie de afecțiuni, inclusiv: stop cardio-respirator, anafilaxie și hemoragii superficiale. Din punct de vedere istoric, a fost utilizată pentru tratarea bronhospasmului și a hipoglicemiei, dar în prezent sunt preferate medicamente mai selective, cum ar fi salbutamolul și, respectiv, dextroza.
Stop cardiacEdit
Adrenalina este utilizată ca medicament pentru tratarea stopului cardiac și a altor aritmii cardiace care au ca rezultat scăderea sau absența debitului cardiac. Acțiunea adrenalinei constă în creșterea rezistenței periferice prin vasoconstricția receptorilor α1-dependenți și în creșterea debitului cardiac prin legarea la receptorii β1. Concentrațiile ACLS tipice pentru injecții sunt de 1:10.000.
AnafilaxiePublicare
Datorită efectelor sale de dilatare a căilor respiratorii, adrenalina este medicamentul de elecție pentru tratarea anafilaxiei. Este, de asemenea, util în tratamentul septicemiei. Pacienții cu alergie la proteine care urmează o imunoterapie pot primi o „clătire” cu adrenalină înainte de administrarea extractului de alergen, reducând astfel răspunsul sistemului imunitar la alergenul administrat.
Datorită diverselor expresii ale receptorilor α1 sau β2, în funcție de pacient, administrarea de adrenalină poate crește sau scădea tensiunea arterială, în funcție de faptul dacă creșterea sau scăderea netă a rezistenței periferice permite echilibrarea efectelor inotropice și cronotropice pozitive ale adrenalinei asupra inimii, efecte care cresc contractilitatea și, respectiv, frecvența cardiacă.
Concentrațiile obișnuite pentru injecțiile subcutanate sau intramusculare sunt de 1:1.000.
Laringita (crup)Edit
Epinefrina rasială a fost utilizată istoric pentru tratamentul laringitei. Epinefrina racemică este un amestec 1:1 de izomeri dextrorotori (D) și levorotori (L) ai epinefrinei. Forma L este componenta activă. Epinefrina racemică funcționează prin stimularea receptorilor α-adrenergici din căile respiratorii, ceea ce determină o vasoconstricție a mucoasei și o scădere a edemului subglotic, precum și prin stimularea receptorilor β-adrenergici în relaxarea musculaturii netede bronșice.
În anestezicele localeEdit
Epinefrina se adaugă la o serie de anestezice locale injectabile, cum ar fi bupivacaina și lidocaina, ca vasoconstrictor pentru a încetini absorbția și astfel a prelungi acțiunea agentului anestezic și a o potența. Unele dintre efectele adverse ale utilizării anestezicelor locale, cum ar fi aprehensiunea, tahicardia și tremorul, se pot datora acțiunii epinefrinei.
AutoinjectoareEdit
Epinefrina este disponibilă în sisteme de autoadministrare (autoinjectoare). Aceste dispozitive sunt disponibile în două formate, în funcție de conținutul de adrenalină: 0,15 mg (150 µg) și 0,3 mg (300 µg). 0,15 mg este destinat copiilor de până la 35 kg, iar cel de 0,3 mg pentru copii mai grei, adolescenți și adulți. Acestea sunt disponibile pe piețele din fiecare țară sub diferite denumiri comerciale.
Pentru a monitoriza starea de conservare a epinefrinei împotriva unei eventuale denaturări (datorată luminii, agresiunii termice etc.), autoinjectoarele au o fereastră transparentă care permite observarea vizuală a transparenței lichidului. Utilizatorii de autoinjectoare trebuie să efectueze o verificare vizuală zilnică și să le înlocuiască la fiecare 18 luni (coincizând cu data de expirare sau cu termenul de valabilitate a componentei active).
ExercițiuEdit
Un stimul fiziologic pentru secreția de adrenalină este exercițiul fizic. Acest lucru a fost demonstrat pentru prima dată prin măsurarea dilatării pupilei (denudate) a unei pisici pe o bandă de alergare, confirmată ulterior printr-un test biologic în probe de urină. Metodele biochimice pentru măsurarea catecolaminelor plasmatice au fost publicate începând din 1950. Deși au fost publicate multe lucrări valoroase folosind teste fluorimetrice pentru a măsura concentrațiile totale de catecolamine, metoda este prea nespecifică și insensibilă pentru a determina cu precizie cantitățile foarte mici de adrenalină din plasmă. Dezvoltarea metodelor de extracție și a testelor radioenzimatice derivate din izotopi enzimatici (REA) a transformat analiza la o sensibilitate de 1 pg pentru adrenalină. Primele teste plasmatice REA au indicat că adrenalina și catecolaminele totale cresc la sfârșitul efortului, în primul rând când începe metabolismul anaerob.
În timpul efortului, concentrația de adrenalină din sânge crește parțial din cauza secreției crescute din măduva suprarenală și parțial din cauza scăderii metabolismului adrenalinei din cauza reducerii fluxului sanguin către ficat. Infuzia de adrenalină pentru a reproduce concentrațiile circulante de adrenalină de efort la subiecții aflați în repaus are un efect hemodinamic redus, cu excepția unei mici scăderi a tensiunii arteriale diastolice mediate de β 2. Infuzia de adrenalină în intervalul fiziologic suprimă hiperreactivitatea căilor respiratorii umane suficient pentru a antagoniza efectele constrictoare ale histaminei inhalate.
O legătură între sistemul nervos simpatic și plămâni a fost demonstrată în 1887 când Grossman a arătat că stimularea nervilor acceleratori cardiaci a inversat constricția căilor respiratorii indusă de muscarină. În experimentele pe câini, în care lanțul simpatic a fost tăiat la nivelul diafragmei, Jackson a arătat că nu există o inervație simpatică directă a plămânului, dar că bronhoconstricția a fost inversată prin eliberarea de adrenalină din măduva suprarenală. Nu a fost raportată o incidență crescută a astmului la pacienții adrenalectomizați; cei predispuși la astm vor beneficia de o anumită protecție împotriva hiperreactivității căilor respiratorii datorită tratamentului de substituție cu corticosteroizi. Exercițiul fizic induce o dilatare progresivă a căilor respiratorii la subiecții normali, care se corelează cu volumul de muncă și nu este împiedicată de blocarea beta. Dilatarea progresivă a căilor respiratorii odată cu creșterea efortului fizic este mediată de o reducere progresivă a tonusului vagal în repaus. Beta-blocarea cu propranolol determină o revenire a rezistenței căilor respiratorii după exerciții fizice la subiecții normali în același interval de timp ca și bronhoconstricția observată în cazul astmului indus de exerciții fizice. Reducerea rezistenței căilor respiratorii în timpul exercițiilor fizice reduce munca de respirație.