ALMORAVII (Arab. Al-Murābiṭūn; „călugări-războinici”), confederație de triburi berbere din grupul Sanhajah care trăiau în deșertul Sahara marocan. Fervoarea lor religioasă și capacitățile de luptă le-au permis să creeze un imperiu formidabil în Maghreb și în Spania musulmană (andaluză) în secolele al XI-lea și al XII-lea. Zelul lor teologic islamic este atribuit lui Yahya ibn Ibrahim, liderul lor spiritual, precum și lui ‘alim (erudit religios) ‘Abd Allah ibn Yasin. Impregnați de zel islamic, almoravidii au cucerit Marocul și părți importante din vestul Algeriei între 1054 și 1092. În 1062, ei au transformat *Marrakesh în baza lor de operațiuni și capitală religioasă. De atunci încolo, principalii lor lideri au îmbrățișat titlul de Amir al-Muslimin („comandant al musulmanilor”), dar au continuat totuși să recunoască legitimitatea unei autorități și mai înalte în islam: califul abbasid din Irak, căruia i s-a conferit titlul de Amir al-Mu’minīn („comandant al credincioșilor”). Spre sfârșitul secolului al XI-lea, creștinii castilieni care se mențineau în unele părți ale Spaniei au început să conteste autoritatea almoravidilor și să invadeze teritoriile acestora. Conducerea almoravidă a reușit să-i respingă temporar pe creștini și să le zădărnicească planurile de cucerire a unor orașe cheie precum Cordoba și Toledo.
Cu excepția Valenciei, Spania musulmană a rămas sub controlul almoravidilor. Cu toate acestea, poate cel mai slab aspect al dominației almoravidilor în Spania și în Maghreb este faptul că erau o minoritate berberă musulmană la conducerea unui imperiu hispano-arab. Odată cu trecerea timpului, le-a fost din ce în ce mai greu să își protejeze toate posesiunile teritoriale de recucerirea creștină, mai ales în urma căderii orașului Saragossa în 1118. În plus, în 1125, *Almohadi (cei care susțineau „Unitatea lui Allah”), o confederație de triburi berbere rivale, au început să se revolte împotriva lor în Munții Atlas. În urma unei lupte îndelungate și a unor lupte necruțătoare, Almohadiții i-au învins pe Almoraviți în 1147; ei au transformat Marrakesh în propria lor capitală și și-au extins autoritatea în Spania musulmană.
Pe lângă puternica forță militară pe care au creat-o la apogeu, perioada almoravidă este interesantă și pentru arta și arhitectura sa. Ceea ce a caracterizat arta almoravidă a fost puritanismul său. În calitate de călugări militari saharieni, almoravidii au respins decorarea fastuoasă care dominase stilul arhitectural al ultimilor omayyazi și au construit la o scară mai degrabă practică decât monumentală. Pietatea și ascetismul i-au împiedicat să ridice palate elegante și monumente magnifice. Cel mai faimos sit arhitectural care a rămas din vremea almoravidilor este Marea Moschee din Tlemcen, Algeria, construită în 1082 și reconstruită în 1136.
Poziția evreilor sub dominația almoravidă a fost aparent lipsită de abuzuri majore. Spre deosebire de problemele cu care s-au confruntat evreii în timpul dominației *Almohazilor (dinastia succesoare a Almoravidilor), nu există plângeri concrete de excese, constrângere sau răutate din partea autorităților față de comunitățile evreiești.
.