Pentru americanii de culoare, culoarea pielii este un subiect complex.
De fiecare dată când o celebritate de culoare își înseninează pielea – fie că este vorba de starul pop Michael Jackson, de jucătorul de baseball retras Sammy Sosa sau de rapperul Nicki Minaj – aceștia sunt de obicei întâmpinați cu un ridicol generalizat. Unii îi acuză că se urăsc pe ei înșiși, în timp ce mulți din comunitatea afro-americană consideră că este o respingere a identității negre.
Creșterea numărului de nașteri de rasă mixtă a complicat și mai mult lucrurile, negrii cu pielea deschisă fiind ocazional acuzați că nu sunt „suficient de negri.”
În același timp, The New York Times a detaliat recent popularitatea în creștere a tratamentelor cu glutation. Antioxidantul, care se administrează intravenos, poate dezactiva enzima care produce pigmenții mai întunecați ai pielii.
Articolul a notat că, în timp ce aceste tratamente au devenit extrem de populare în Asia, „apar, de asemenea, în rândul anumitor comunități din Marea Britanie și Statele Unite”, cererea „crescând încet.”
Ca cineva care a studiat și a scris despre problema culorii pielii și a identității negrilor timp de peste 20 de ani, cred că ascensiunea tratamentelor cu glutation – în plus față de utilizarea tot mai mare a diferitelor creme de albire – dezvăluie un tabu de care afro-americanii sunt cu siguranță conștienți, dar nu vor să recunoască.
Deși ar putea critica persoanele de culoare cu pielea mai deschisă, mulți oameni de culoare – în adâncul sufletului – detestă pielea închisă la culoare.
Puterea pielii deschise
Există puține locuri în lume unde pielea închisă la culoare nu este stigmatizată.
Multe țări din America Latină au legi și politici pentru a preveni discriminarea în raport cu culoarea pielii. În multe comunități de nativi americani, „cherokeilor roșii-negri” li s-a refuzat acceptarea în trib, în timp ce cei cu pielea mai deschisă erau bineveniți.
Dar este în Asia unde pielea închisă la culoare a cunoscut cel mai lung și mai intens nivel de stigmatizare. În India, Dalits cu pielea închisă la culoare, timp de mii de ani, au fost văzuți ca fiind „neatractivi”. Astăzi, ei sunt încă stigmatizați. În Japonia, cu mult înainte de sosirea primilor europeni, pielea închisă la culoare era stigmatizată. Conform tradiției japoneze, o femeie cu pielea albă compensează „șapte defecte”.
Statele Unite au propria istorie complicată cu culoarea pielii, în primul rând pentru că pielea „mulatră” – nu chiar neagră, dar nici chiar albă – a apărut adesea din copiii de rasă mixtă concepuți între sclavi și stăpâni de sclavi.
În America, aceste variații ale tenului au produs o ierarhie nerostită: Negrii cu tenul mai deschis au sfârșit prin a li se acorda unele dintre drepturile clasei stăpânilor. La începutul secolului al XIX-lea, a apărut „ipoteza mulatului”, care susținea că „sângele alb” al sclavilor cu pielea deschisă îi făcea mai inteligenți, mai civilizați și mai arătoși.
Nu este probabil o coincidență faptul că negrii cu pielea deschisă au apărut ca lideri în comunitatea neagră: Pentru brokerii puterii albe, ei erau mai puțin amenințători. Primul absolvent de culoare de la Harvard a fost W.E.B. Du Bois, care avea pielea deschisă la culoare. Unii dintre cei mai proeminenți politicieni de culoare – de la fostul primar din New Orleans, Ernest Morial, la fostul guvernator al Virginiei, Douglas Wilder, până la fostul președinte Barack Obama – au pielea mai deschisă la culoare.
Piatra albă și frumusețea
În 1967, sociologul olandez Harry Hoetink a inventat termenul „imaginea normei somatice” pentru a descrie de ce anumite nuanțe de piele sunt preferate în detrimentul altora.
În America, unii atribuie apariția pielii deschise ca „imagine somatică normată” pentru toate rasele din zilele noastre campaniei publicitare din anii 1930 a șamponului Breck Shampoo.
Pentru a-și comercializa produsul, compania a creat „Fata Breck”. În reclame, pielea ei albă, de alabastru, era prezentată ca fiind idealul perfect al frumuseții feminine. Puțini s-au gândit la efectele devastatoare pe care o imagine glamourizată a pielii deschise le-ar putea avea asupra stimei de sine a americanilor cu pielea închisă la culoare – în special a femeilor.
Într-un studiu din 2008, cercetătorii de la Universitatea din Georgia au numit distincția culorii pielii „un secret bine păstrat” în comunitățile de culoare. „Nuanța pielii cuiva”, au scris ei, „tinde să aibă un efect psihologic asupra stimei de sine a afro-americanilor”.
Dar ei au remarcat, de asemenea, că cercetările existente privind relația dintre culoarea pielii și stima de sine nici măcar nu existau. Teama de a fi perceput ca un trădător de rasă continuă să facă din acest subiect un tabu în Statele Unite – într-un mod care îl depășește pe cel din locuri precum India sau Japonia.
Pentru a obține un ten mai deschis, mulți aplică creme de albire. Unele dintre cele mai populare sunt Olay, Natural White, Ambi Fade Cream și Clean & Clear Fairness Cream.
În timp ce aceste creme pot funcționa, ele pot fi periculoase: unele conțin ingrediente care cauzează cancer. În ciuda pericolului potențial, vânzările de creme de albire a pielii au crescut. Până în 2024, se estimează că profiturile globale vor ajunge la 31,2 miliarde de dolari.
În SUA, vânzările sunt dificil de evaluat; afro-americanii sunt reticenți în a recunoaște că se albesc. Din acest motiv, companiile americane își vor comercializa adesea cremele folosind un limbaj abstract, susținând că acestea vor „estompa”, „uniformiza tonul” sau „netezi textura” pielii închise la culoare. În acest fel, persoanele de culoare care cumpără cremele pot evita să se confrunte cu motivele reale pentru care se simt obligate să cumpere produsul, evitând în același timp acuzațiile de ură de sine.
Efectele nocive ale „sindromului de albire”
După ce am studiat ani de zile culoarea pielii, am inventat termenul „sindromul de albire” pentru a descrie acest fenomen.
Am publicat prima mea lucrare pe această temă în 1994. În termeni simpli, acesta susține că afro-americanii, latino-americanii și orice altă populație oprimată vor interioriza imaginea normei somatice în detrimentul caracteristicilor lor native. Astfel, chiar dacă pielea închisă la culoare este o caracteristică a afro-americanilor, pielea deschisă la culoare continuă să fie ideală pentru că este cea preferată de grupul dominant: albii.
Sindromul de albire are trei componente. Prima este psihologică: Aceasta implică respingerea de sine a pielii închise la culoare și a altor caracteristici native.
În al doilea rând, este sociologică, în sensul că influențează comportamentul de grup (de aici și fenomenul celebrităților de culoare care își albesc pielea).
În fine, ultimul aspect este fiziologic. Fiziologic nu se limitează doar la albirea pielii. Poate însemna, de asemenea, modificarea texturii părului și a culorii ochilor pentru a imita grupul dominant. Rapperița Lil’ Kim, pe lângă faptul că și-a albit pielea, și-a schimbat culoarea ochilor și și-a modificat trăsăturile faciale. Faptul că atât de puțini din cultura dominantă pot recunoaște măcar existența sindromului de albire este o dovadă a cât de tabu este acest subiect.
Soluția pentru sindromul de albire este politică. Disprețul pentru pielea închisă la culoare de astăzi este similar cu disprețul pentru părul ondulat din anii 1960. Aversiunea afro-americanilor față de părul lor natural era atât de înrădăcinată încât prima milionară de culoare, Madam C.J. Walker, a reușit să acumuleze o avere vânzând produse de îndreptare a părului negrilor.
„Negrul este frumos” – un slogan popularizat la sfârșitul anilor 1960 – a fost o declarație politică care a încercat să răstoarne asocierile negative pe care mulți americani, inclusiv mulți afro-americani, le simțeau față de tot ceea ce era negru. Ca răspuns, afro a devenit o coafură populară, iar artiștii de culoare, de la Sammy Davis Jr. la Lou Rawls, și-au lăsat cu mândrie părul să crească, refuzând să aplice produse de îndreptare a părului.
„Back to Black” – o aluzie la campania „Black is Beautiful” – este o declarație politică care ar putea aborda impulsul pe care mulți îl simt de a-și decolora pielea neagră. Are potențialul de a inversa disprețul față de o astfel de piele și, prin urmare, față de cei astfel caracterizați. Chiar și celebritățile de culoare care au pielea deschisă la culoare ar putea contribui la glorificarea pielii închise la culoare, repetând sloganul și aducând un omagiu numeroaselor frumuseți cu pielea închisă la culoare a căror atractivitate este rareori recunoscută: Lupita Nyong’o, Gabrielle Union și Janelle Monae.
Aceste femei de culoare cu pielea închisă la culoare s-ar califica drept frumoase după orice standarde – indiferent de culoarea pielii.
.