Richard Langford, acasă în East Nashville, Tennessee, are încă probleme semnificative de concentrare mentală și probleme de memorie, la 10 ani după ce o infecție bruscă și gravă l-a adus în secția de terapie intensivă a spitalului pentru câteva săptămâni. Morgan Hornsby pentru NPR hide caption
toggle caption
Morgan Hornsby pentru NPR
Richard Langford, acasă în East Nashville, Tenn.., încă mai are probleme semnificative de concentrare mentală și probleme de memorie la 10 ani după ce o infecție bruscă și gravă l-a adus la terapie intensivă a spitalului timp de mai multe săptămâni.
Morgan Hornsby pentru NPR
Medicii au ajuns treptat să realizeze că persoanele care supraviețuiesc unui accident grav cu moartea în unitatea de terapie intensivă sunt susceptibile de a dezvolta probleme potențial grave cu memoria și procesele de gândire.
Această demență, un efect secundar al îngrijirii medicale intensive, poate fi permanentă. Și afectează până la jumătate dintre persoanele care sunt duse de urgență la terapie intensivă după o urgență medicală. Având în vedere că 5,7 milioane de americani ajung la terapie intensivă în fiecare an, aceasta este o problemă majoră care, până de curând, a fost slab apreciată de asistenții medicali.
Să luăm, de exemplu, povestea lui Richard Langford, un preot pensionar în vârstă de 60 de ani care locuiește cu mama sa în East Nashville. El a intrat în spital pentru o operație la genunchi în urmă cu 10 ani „pentru că jucam tenis cu un bătrân de 85 de ani și m-a bătut la fund”, spune Langford chicotind. „Așa că am vrut genunchi proaspeți pentru a mă ajuta să joc mai bine.”
Dar după acea operație de rutină la genunchi, Langford a dezvoltat o infecție pulmonară gravă care l-a trimis la secția de terapie intensivă. El a avut septicemie, o afecțiune care pune viața în pericol, numită uneori otrăvire a sângelui. În cazul septicemiei, organismul reacționează exagerat la o infecție; aceasta poate duce la prăbușirea tensiunii arteriale, insuficiență multiplă a organelor și, adesea, la deces.
În timpul șederii sale de patru săptămâni în spital și a reabilitării care a urmat, Langford a suferit de perioade lungi de delir. Aceasta este o stare de gândire încurcată, confuzie și chiar uneori halucinații la unii pacienți. Tot ceea ce își amintește Langford este senzația unei experiențe apropiate de moarte.
„Am văzut iarbă verde”, spune Langford, „și am văzut, de cealaltă parte a râului, părea că acolo era Ilie”, profetul ale cărui miracole includeau și învierea.
Mama sa, Leta, spune că la un moment dat, membrii personalului spitalului erau atât de siguri că va muri peste noapte încât nici măcar nu s-au deranjat să transmită fișa sa medicală turei de zi.
De ce suferă de delir pacienții de la terapie intensivă?
Deși cauzele delirului încă nu sunt complet stabilite și pot fi multiple într-un anumit caz, un site web realizat de echipa de la Centrul Medical al Universității Vanderbilt pentru pacienți și familii spune că vă puteți gândi la delir ca fiind „cauzat de o schimbare în modul în care funcționează creierul”.”
Site-ul citează o serie de factori care ar putea contribui la această schimbare:
Incapacitatea creierului de a folosi oxigenul
-Schimbări chimice la nivelul creierului
-Certe medicamente
-Infecții
-Dureri puternice
-Maladii medicale
-Alcool, sedative, sau analgezice
-Suspendare de la alcool, nicotină
„Ceea ce este uimitor este faptul că vorbea cu noi – și că era conștient de ceea ce spuneam – și totuși nu știa sau nu-și amintea nimic din toate acestea”, spune ea.
Peste un deceniu mai târziu, Richard Langford spune că încă se străduiește să se descurce să iasă dintr-un tufiș de deficite care sunt fizice, emoționale și cognitive. Deși încă este abonat la The New Yorker și rămâne activ în cauze politice, el se simte periodic ca și cum s-ar fi pierdut în ceea ce pare și i se pare – cel puțin în acele momente – a fi o pădure vastă în interiorul minții sale.
„Apa este mare, există cascade și sunt tot felul de animale în jur”, spune el. „Pădurea aceea mă cam înconjoară și nu pot ieși de acolo. Nu știu cum să ies.”
Langford se găsește, de asemenea, confuz și distras – pierdut în gânduri și pierzând din vedere sarcinile de bază, cum ar fi când să ia medicamentele care i-au fost prescrise pentru a-și trata boala de inimă și alte probleme de sănătate care persistă. Mama sa, în vârstă de 89 de ani, trebuie acum să îl ajute cu programul de administrare a medicamentelor.
Neuropsihologul James Jackson, de la Vanderbilt ICU Delirium and Cognitive Impairment Study Group, spune că aceste probleme cognitive sunt rezultatul luptei lui Langford cu delirul în spital. Centrul Medical Vanderbilt are acum o clinică care face eforturi de pionierat pentru a înțelege și trata acest tip de cazuri.
„Aceasta este o problemă uriașă”, spune Dr. E. Wesley Ely, un specialist în terapie intensivă care conduce acest efort. El spune că sindromul post-TIU – un grup de simptome cognitive care pot include anxietatea, depresia și tulburarea de stres post-traumatic, precum și delirul – afectează între 30 și 50 la sută din toți pacienții care sunt duși de urgență la terapie intensivă din cauza unei urgențe medicale. Aceasta include pacienți mai tineri care nu au avut probleme mentale anterioare. Iar la unii dintre acești pacienți, urmează în curând demența.
Dr. E. Wesley Ely este specializat în medicina critică pulmonară în calitate de profesor la Centrul Medical al Universității Vanderbilt din Nashville. Cercetările sale se concentrează pe ajutorarea pacienților care au boli cerebrale dobândite în terapie intensivă. Morgan Hornsby pentru NPR hide caption
toggle caption
Morgan Hornsby pentru NPR
Dr. E. Wesley Ely este specializat în medicina critică pulmonară ca profesor la Centrul Medical al Universității Vanderbilt din Nashville. Cercetările sale se concentrează pe ajutorarea pacienților care au boli cerebrale dobândite la terapie intensivă.
Morgan Hornsby pentru NPR
„Aveți pe cineva care vine la terapie intensivă cu un creier care anterior funcționa foarte bine, iar acesta pleacă de la terapie intensivă fără a fi capabil să aibă o conversație bună”, spune Ely. „Nu-și pot echilibra carnetul de cecuri, nu pot găsi numele oamenilor la o petrecere și se simt foarte jenați, așa că încep să se izoleze din punct de vedere social. Pacienții noștri ne spun ce mizerie este această formă de demență.”
Ely își urmărește pacienții de mai bine de un deceniu prin studii științifice, cum ar fi studiul BRAIN-ICU. El spune că aproximativ o treime dintre pacienții care au probleme cognitive după șederea la terapie intensivă se recuperează complet, o altă treime rămân aproximativ la fel după ce se instalează demența, iar o treime continuă să meargă în jos.
Pentru mulți, afectarea procesării mentale este asemănătoare cu ceea ce se observă în cazul unei leziuni cerebrale traumatice, într-o afecțiune numită deficiență cognitivă ușoară – sau chiar în cazul bolii Alzheimer.
Cercetătorii nu știu încă cum se schimbă creierul pentru a da naștere acestor simptome sau cum delirul prelungit duce la aceste leziuni cerebrale; Ely lansează un studiu de amploare pentru a ajuta la deslușirea unora dintre aceste mecanisme. Ce părți ale creierului sunt afectate și cum diferă leziunile de cele cauzate de alte forme de demență, cum ar fi Alzheimer? O idee pe care o va explora este dacă mici cheaguri de sânge s-ar putea să se formeze în creier și să joace un rol în deteriorarea pe termen lung.
Între timp, spune Ely, un lucru de care medicii care tratează acești pacienți cu demență subită sunt siguri este că problemele lor mentale sunt legate de gradul de delir pe care îl experimentează în timp ce se află la terapie intensivă.
„În fiecare zi în care delirezi, ai un risc crescut cu aproximativ 35 la sută de apariție a acestei demențe”, spune el. „Deci, dacă faceți calculele – trei zile de delir, aveți aproape sigur că veți avea unele elemente ale demenței.”
Și problemele nu se opresc aici.
„Din nefericire, mulți dintre acești pacienți și membrii familiilor lor au depresie, anxietate, tulburare de stres post-traumatic și afectare cognitivă”, spune Joanna Stollings, farmacist clinic și membru al echipei interdisciplinare care deservește clinica.
Dar există o veste bună pentru pacienții care caută ajutor: Multe dintre aceste alte afecțiuni pot fi tratate, spune Stollings – în special anxietatea și depresia.
Oamenii pot găsi ajutor prin terapie prin discuții, spune Stolling, și „uneori, dacă este adecvat, îi putem pune pe medicamente, care pot ajuta și în acest sens.”
Jackson, neuropsihologul de la clinică, spune că reabilitarea pentru acești pacienți poate semăna cu terapia prescrisă oamenilor după un accident vascular cerebral.
„Chiar dacă acești pacienți nu au fost loviți în cap cu un ciocan, nu au căzut de pe o scară, în multe privințe ceea ce suferă oamenii este într-adevăr o leziune cerebrală”, spune el. „Traseul leziunii este doar puțin diferit.”
Clinica Vanderbilt explorează diverse exerciții de antrenare a creierului pentru a-i ajuta pe oameni să se recupereze.
„Ar fi frumos dacă s-ar îmbunătăți rezultatele la teste”, spune Jackson. „Dar o problemă mai mare este dacă îi face mai pricepuți să se întoarcă la muncă? Sau sunt capabili să își echilibreze carnetul de cecuri? Conduc fără accidente?” El încearcă să răspundă la aceste întrebări în cercetările sale.
Încă, obținerea de ajutor pentru toți cei care ar putea avea nevoie de el rămâne o provocare. Clinica de la Vanderbilt, de exemplu, nu are capacitatea de a-i urmări pe toți cei care au fost externați din propriile secții de terapie intensivă ale centrului medical – și există foarte puține centre specializate de acest fel în țară.
Vanderbilt lucrează acum pentru a ajuta la construirea unei rețele de astfel de clinici în SUA.
Langford spune că sprijinul pe care l-a primit la clinica post-TIU l-a ajutat să își recupereze treptat unele dintre abilitățile și rutinele sale anterioare. Cu o zi înainte să îl vizitez, se bucurase că a putut să se aventureze să voteze personal la alegerile locale.
„Am putut să mă urc în mașină, să merg la mica noastră secție de votare, care este poate la o jumătate de milă, și am putut să mă întorc”, spune el. „Pădurea s-a mai micșorat puțin.”
Mama lui, Leta, știe că mai sunt provocări în continuare, dar credința ei o menține puternică.
„Tu ești aici astăzi, eu sunt aici astăzi”, îi spune ea fiului ei. „Așa că hai să ne bucurăm de ziua de azi. Iar ziua de mâine – va avea grijă de ea însăși.”
Richard Langford și mama sa, Leta Langford, cântă împreună la pian în casa lor din East Nashville. Richard aproape a murit în urmă cu un deceniu și încă suferă de unele simptome cognitive, dar spune că muzica îl face să meargă mai departe. Morgan Hornsby pentru NPR hide caption
toggle caption
Morgan Hornsby pentru NPR
Richard Langford și mama sa, Leta Langford, cântă împreună la pian în casa lor din East Nashville. Richard era să moară în urmă cu un deceniu și încă suferă de unele simptome cognitive, dar spune că muzica îl ține în viață.
Morgan Hornsby pentru NPR
Puteți contacta Richard Harris la [email protected].
.