Astăzi mă voi ocupa cu dumneavoastră de definițiile acediei, pentru a începe cu o cunoaștere conceptuală, care nu va fi suficientă, mai târziu va trebui să vedem cum se realizează aceste concepte în realitate acolo unde au fost abstractizate, dar începem cu definițiile pentru că este un mod de abordare a acestui fenomen atât de bogat, atât de complex.
Am fi putut să începem invers, să vedem cum se prezintă în realitate, să o descriem, dar mi se pare util să începem cu această descriere pentru că nu se vorbește despre acedie, nu se cunoaște conceptul de acedie, este rar menționată, nu apare în lista viciilor capitale, dar, cu siguranță, în cadrul viciului capital al invidiei, acedia este sursa tuturor invidiilor, pentru că, așa cum vom vedea, acedia este o invidie, o invidie împotriva lui Dumnezeu și împotriva tuturor lucrurilor lui Dumnezeu, împotriva însăși lucrării lui Dumnezeu, împotriva creației, împotriva sfinților… Este deci un fenomen demonic opus Duhului Sfânt.
Nu vorbim însă de acedie așa cum nu vorbim – în multe cercuri – de cele 7 vicii capitale pe care le cunoaștem din catehism și despre care sfinții părinți din deșert preferau să spună că sunt gânduri. Acest lucru ne face să înțelegem că viciile capitale sunt ceva legat de spirit, ele apar în om și acționează în om ca gânduri, apar în inteligența lui și apoi se înscriu în neuronii lui – să zicem așa – astfel încât aceste date ale inteligenței domină sufletul omului și îi determină și voința, astfel încât el acționează în mod obișnuit făcând rău. Acestea sunt viciile opuse virtuților, care sunt bunele obișnuințe care îi permit să facă binele.
Acedia, deci, este un fapt pe care trebuie să-l cunoaștem, și pentru că este atât de necunoscută – în lunga mea experiență de preot am văzut această lipsă de cunoaștere a fenomenului de acedie – sau dacă este cunoscută este doar teoretic și nu se știe cum să se aplice definiția teoretică la faptele concrete în care se manifestă, există o foarte mare necunoaștere atât a teoriei cât și a practicii acediei, nu se știe cum să o recunoaștem și să spunem unde se află.
De aceea merită să consacrăm aceste emisiuni cunoașterii acediei, pentru că ea este de primă importanță ca păcat capital împotriva carității.
Fenomenul acesta al acediei se găsește peste tot, bântuie în permanență în sufletul individului, al societății și al culturii.
În individ ca ispită – de multe ori – vom vedea că este o ispită, nu întotdeauna este un păcat, nu întotdeauna există vinovăție în acedie, există vinovăție în acceptarea ispitei acediei. De aceea ea se prezintă în primul rând ca o ispită, ca o tristețe pe care dacă cineva o acceptă poate deveni un păcat, iar dacă cineva obișnuiește să accepte păcatul poate deveni o obișnuință și atunci există o facilitate de a actualiza răul, de a păcătui prin acedie, prin întristarea față de lucrurile divine.
Acest păcat s-a impus ca un fel de civilizație, de cultură, există o adevărată civilizație a acediei, o configurație socio-culturală a acediei, astfel încât acedia se regăsește sub formă de gânduri și teorii, dar și sub formă de comportamente acedemice, de teorii acedemice, care se predau la catedre populare sau academice. Mă gândesc la scaunele populare când spun de exemplu: saloane de coafură, acolo în saloanele de coafură se dau doctrine – de multe ori – și se transmit erori de multe ori cu un magisteriu fals, un magisteriu care în loc să spună adevărul transmite erori și unde se transmit și comportamente greșite – referindu-mă la toate viciile capitale, dar în special referindu-mă la acedia – ca și cum ar fi adevărate. Mă refer la catedrele academice, pentru că de multe ori există viziuni care sunt prezentate ca fiind științifice, de exemplu toate poveștile negre (legendele) despre Biserică, faptele sfinților, desfigurarea sfinților, desfigurarea istoriei Bisericii care sunt prezentate ca fiind rele când în realitate au fost bune (de exemplu cruciadele sau inchiziția), iar acedia este tocmai asta: să iei răul drept bine și binele drept rău.
Ce spune Biserica despre acedie? ce ne spune Catehismul Bisericii Catolice despre acedia, din punct de vedere doctrinar care este adevărul despre acest demon al acediei. Catehismul Bisericii Catolice prezintă acedia printre păcatele împotriva carității, observați cât de importantă și de gravă este, cât de important este să o cunoaștem pentru că este o aptitudine și un păcat împotriva iubirii lui Dumnezeu, iar iubirea lui Dumnezeu este destinul nostru veșnic, este mântuirea noastră, astfel că demonul acediei se opune direct planului divin de a ne conduce la iubirea lui Dumnezeu și de a trăi veșnic în iubirea lui Dumnezeu, Cât de important este ca acest lucru să fie cunoscut pentru a ne putea apăra împotriva lui și cât de gravă este ignoranța care înconjoară acest fenomen, acest fapt spiritual, care în prezent a devenit o cultură care ne înconjoară pretutindeni, care încolțește și abundă ca iarba de pe câmp, fără a fi numită.
Ce spune Catehismul Bisericii Catolice? ne spune că este un păcat împotriva carității și îl enumeră într-o serie de păcate împotriva carității, dintre care primul este indiferența, cei care nu se preocupă de Dumnezeu, agnosticii care spun că nu știu dacă Dumnezeu există sau nu și nu sunt interesați să aprofundeze subiectul, se prezintă ca fiind indiferenți față de faptul religios, față de Dumnezeu, față de Biserică, față de sfinți, față de toate lucrurile sfinte, față de sacramente, sunt indiferenți față de sacramente, nu au nimic de spus despre sacramente, sunt indiferenți.
Cel de-al doilea păcat împotriva carității este ingratitudinea, iar indiferența este o formă de ingratitudine, căci cum poți fi indiferent în fața acelui Dumnezeu căruia îi datorezi atâtea beneficii, începând cu creația, cu pământul, cu familia, cu iubirea, cu toate bunurile, cu toate lucrurile care fac viața frumoasă. În fața autorului binelui, cum poți fi nerecunoscător față de El? și că unele sunt indiferente față de El, sunt păcate împotriva iubirii, sunt ignoranțe – uneori – care, dacă nu sunt culpabile, sunt totuși dăunătoare, pentru că persoana indiferentă, persoana călduță, nerecunoscătoare, se lipsește de aceste bunuri fundamentale pentru viața omului.
Cel de-al treilea păcat pe care catehismul îl enumeră împotriva carității este căldura, adică există iubire față de Dumnezeu, există forme de credință, există virtuți teologice, dar într-un mod călduț, așa cum spune Domnul în Apocalipsă „pentru că nu sunteți nici reci, nici fierbinți, sunt pe punctul de a vă vomita din gura mea”, este o răceală, o căldura în iubirea divină, iar într-o lume rece ca cea în care ne aflăm, cei călduți sfârșesc prin a îngheța, nimeni nu perseverează în credință în această lume rece dacă nu este fervent în credință.
În al patrulea loc, catehismul enumeră acedia, această tristețe pentru bunurile divine, această orbire pentru bunurile divine care îl face pe om leneș pentru virtuțile religiei și ale evlaviei, și aceasta este ceea ce vedem la atâția botezați care trăiesc într-un mod călduț viața cultică și care nu merg la slujbă – de exemplu – sunt capabili să se bucure de cultul divin, sau să sărbătorim cu bucurie adevărată, cu bucurie adevărată, nu cu un zgomot ostentativ care seamănă uneori cu o bucurie lumească în locul sacru, ci pentru adevărata bucurie a lui Dumnezeu, așa cum ne spune slava în Sfânta Liturghie: îți mulțumim pentru slava ta cea mare, îți mulțumim pentru slava ta, Doamne, ne bucurăm că ești glorios și că ești mare și că te manifești iubitor și divin în faptele creației, în faptele mântuirii, în faptele Providenței tale divine care ne însoțesc zilnic.
Cei care se lipsesc de acest lucru se lipsesc de adevărata bucurie, de bucuria cea mai profundă, de bucuria reală pentru care au fost creați, și trăiesc amețiți și sunt lăsați la mila bucuriilor lumești mărunte, sau căutând să satisfacă acea tristețe a sufletului, acea lipsă a binelui suprem – care le-ar bucura inima – pentru care sufletul este întristat. Psalmistul spune: „De ce ești trist, suflete al meu, de ce mă tulburi? Așteaptă-L pe Dumnezeu, ca să-L lauzi din nou”, sufletul fără Dumnezeu se întristează și de multe ori este înzestrat cu bucurii și bucurii lumești care nu-i potolesc pe deplin setea de Dumnezeu și de aceea este cufundat în societatea depresivă, în mijlocul căreia ne aflăm, o societate care se dispensează de Dumnezeu și de aceea este o societate depresivă și tristă, care devine depresivă.
Oamenii se agită căutând fericirea în bunurile pământești, li se promite că bunăstarea va produce fericirea, iar acest lucru nu este așa, Aristotel a exclus deja acest lucru, bunăstarea nu este fericire, începând cu faptul că bunăstarea este întotdeauna trecătoare, vine o vreme când izbucnește starea de rău și avem nevoie de un bine care să ne facă fericiți chiar și atunci când suntem răi, chiar și în mijlocul stării de rău, de aceea este atât de important să nu pierdem din vedere adevăratul bine, adevărata fericire, și să nu cedăm în fața acestui demon al acediei – al tristeții – care nu știe să se bucure de bunurile divine.
Formele de acedie:
– Indiferența este deja o formă de acedie, căci dacă cineva ar cunoaște binele lui Dumnezeu nu ar putea fi indiferent față de acest bine.
– Ignoranța care nu cunoaște binele lui Dumnezeu.
– Ingratitudinea pentru că nu cunoaște faptele bune ale lui Dumnezeu, nu le recunoaște.
– Lacătul pentru că nu cunoaște binele lui Dumnezeu.
Toate acestea sunt forme ale acediei, orbirea față de bine,
Și cum culminează acedia, al cincilea și ultimul păcat împotriva carității este ura față de Dumnezeu, cum este posibil să ajungi să Îl urăști pe Dumnezeu, cum este posibil să existe păcatul acediei, se pare că aceste păcate nu sunt logice, dacă le analizăm, indiferența nu este logică, ingratitudinea nu este logică, căldura nu este logică, tristețea pentru binele lui Dumnezeu nu este logică și ura față de Dumnezeu nu este logică, însă este un întreg pachet de păcate împotriva iubirii lui Dumnezeu care blochează în inimi accesul la fericire, la beatitudine, la beatitudinea care începe aici pe pământ: iubirea lui Dumnezeu.
Ura lui Dumnezeu este o consecință ultimă a acediei, o formă ultimă de acedie, atunci când cineva nu poate să cunoască binele lui Dumnezeu, este indiferent, este nerecunoscător sau călduț în iubire – diferite forme de acedie, de tristețe în fața binelui divin – și care culminează tocmai în ura lui Dumnezeu, este de a-L vedea pe Dumnezeu ca fiind rău, adică viziunea demonică, satanică este că Dumnezeu este rău, deja în ispitirea Evei, Satana îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o ființă egoistă care nu vrea să îi comunice Evei binele divin și care, de aceea, o răpește pentru a intra în posesia acelui fruct divin pe care egoismul lui Dumnezeu i l-ar interzice, fiindcă Dumnezeu are un moment să i-l dea, Satana o face să se grăbească să intre în posesia unei iubiri înainte ca acea iubire să îi fie dată.
Dar ce este propriu-zis acedia? Sfântul Toma spune, sfinții părinți spun, Biserica Catolică ne spune, că acedia este o tristețe pentru bine, o incapacitate de a vedea binele sau – în forma sa extremă – de a considera binele lui Dumnezeu ca fiind rău.
Enervarea în general este o tristețe rea, tristețea este de fapt o pasiune bună, ea poate fi rea din două cauze:
– poate exista o tristețe rea pentru că obiectul ei este un bine și atunci este o patimă greșită pentru că tristețea este pentru un rău, când cineva se întristează pentru un bine atunci nu este o virtute, este vicioasă acea tristețe, este propriu-zis invidie;
– sau, de asemenea, o tristețe poate fi rea pentru că este o tristețe disproporționată față de răul pe care îl deplânge, și în acest caz este vorba de tipul depresiilor sau tristeților excesive.,
Absența tristeții poate fi și rea, a nu fi întristat de moartea unei persoane dragi – de exemplu – este o lipsă de tristețe rea. Dimpotrivă, a fi întristat de binele aproapelui este invidie și, prin urmare, invidia este rea. Frații lui Iosif erau invidioși pe dragostea lui Iacov pentru Iosif, fratele său, și acesta este un exemplu tipic de invidie în Sfânta Scriptură, sau Saul când a fost întristat de succesele militare ale lui David și a simțit că i s-a furat gloria, dar exemplele biblice le vom vedea altă dată, acum trebuie să vedem acedia ca tristețe, tristețe pentru binele lui Dumnezeu, iar această tristețe se poate datora unei necunoașteri a binelui, pur și simplu unei orbiri pentru bine, Sfântul Pavel spune de exemplu – referindu-se la oamenii care nu-l cunosc pe creator prin faptele divine – că de aceea Domnul îi dă pe mâna patimilor lor, pentru că puteau să-l cunoască pe Dumnezeu prin faptele lor nu l-au cunoscut, această orbire de a-L cunoaște pe Domnul este una dintre formele orbirii acediei.
Acedia, așadar, este această orbire față de binele lui Dumnezeu care se extinde și asupra tuturor lucrurilor divine, se extinde și asupra Domnului nostru Iisus Hristos care, de exemplu, plânge asupra Ierusalimului și spune „dacă ați cunoaște binele lui Dumnezeu care astăzi vă vizitează”, Ierusalimul îl are în fața ochilor pe Mesia și nu știe să recunoască prezența Mântuitorului său, aceasta este acedia, acea orbire care ne permite să stăm în fața binelui fără să-l cunoaștem, această orbire este foarte gravă, ne privează de bine, Ierusalimul se privează de cel care vine să o viziteze și de aceea Isus plânge pentru ea.
Să ne uităm acum la un alt aspect al definiției acediei, care ne poate lămuri și mai mult cu privire la natura sa. Să ne uităm puțin la etimologia cuvântului acedia, care provine din latinescul „acidia” și este înrudit cu alte cuvinte: acru, acid… astfel că deja în etimologia sa ne sugerează că acedia este o formă de aciditate acolo unde ar trebui să fie dulceață, în loc de dulceața iubirii lui Dumnezeu – pentru că iubirea este dulce – ni se vinde această aciditate, este ca fermentarea unui vin bun care produce un oțet. Domnului nostru Iisus Hristos i se oferă pe cruce, în loc de iubire un oțet care este simbolic, pentru setea lui de iubire i se oferă oțet și nu dulceața iubirii divine, a iubirii credincioșilor săi, a ucenicilor, și aceasta este drama lui Dumnezeu, până la urmă este tot drama lui Dumnezeu să nu primească iubire pentru iubire, și să primească aciditate pentru iubire.
Dar cuvântul latin acidia provine la rândul său din cuvântul grecesc άκηδία (akedía) în limba greacă este folosit mai ales ca lipsă de evlavie față de cei decedați cărora nu li se acordă onorurile care li se cuvin conform culturii grecești, neglijarea cultului strămoșilor familiei, lipsa de evlavie, astfel încât este și o orbire, o lipsă de considerație, o lipsă de iubire față de acele persoane și acei zei care ar trebui să fie cinstiți și iubiți.
Am ajuns la finalul acestei expuneri a naturii acediei și se cuvine să ne ocupăm acum de consecințele nefaste ale acestei acedii pentru viața spirituală.
Preiau dintr-un dicționar de spiritualitate ceea ce ni se spune despre consecințele acediei, se spune: Atacând vitalitatea relației cu Dumnezeu, acedia are consecințe dezastruoase pentru întreaga viață morală și spirituală. Ea risipește tezaurul tuturor virtuților, acedia se opune direct carității – este păcatul împotriva iubirii, față de Dumnezeu și față de creaturi -, dar se opune și speranței, bunurilor veșnice – pentru că nu ne bucurăm de rai -, împotriva tăriei – pentru că bucuria Domnului este tăria noastră, Acolo unde lipsește bucuria iubirii lui Dumnezeu, nu există puterea de a face binele. Se opune înțelepciunii, gustului iubirii divine și, mai ales, se opune virtuții religiei care se bucură de cult – de ce catolicii din atâtea țări abandonează cultul duminical?, Și de ce oare chiar și închinarea duminicală se îndepărtează uneori de calitatea ei de închinare plină de bucurie în Domnul, iar uneori se folosește o gălăgie zgomotoasă care nu celebrează adevărata slavă a Domnului, ci devine mai degrabă un spectacol care caută să distragă atenția sau să distreze pentru a acoperi plictiseala unui suflet care nu știe cum să se bucure în Dumnezeu? Consecințele sale sunt clar ilustrate de defectele sale sau, pentru a folosi numele teologiei medievale, de fiicele sale: disiparea, rătăcirea ilicită a spiritului, slăbiciunea, micimea de spirit, plictiseala, ranchiuna, răutatea. Această corupere a evlaviei teologice, care dă naștere la toate formele de corupere a evlaviei morale, dă naștere și la rele în viața socială, în conviețuire – ca să nu mai vorbim de viața bisericească, unde oamenii se bucură de binele pe care Dumnezeu îl face în altul pentru că nu-l face în unul -, la deturnarea binelui, la murmur, la descalificarea prin batjocură, la critica și chiar la calomnierea celor evlavioși.
Ce lucru important de știut despre acest rău cu care ne vom confrunta în continuare.
Dragii mei frați, suntem recunoscători pentru luminarea lui Dumnezeu și a Bisericii despre acest demon al acediei, care ne pune în gardă împotriva lui, și îl rog pe Domnul să vă binecuvânteze și să vă protejeze – prin Sfântul Arhanghel Mihail și Îngerul Păzitor – de acest demon al acediei, care ne atacă din interior, din adâncul inimii, al sufletului nostru, dar care ne atacă și din cultura din jurul nostru. Ne vom întâlni atunci în capitolul următor, unde vom continua să aprofundăm și să luminăm acest pericol care ne înconjoară și pe care este important să îl cunoaștem.
