Cu patru ani în urmă, în Austin, Texas, la un spectacol punk pentru adolescenți cu trupa de fete Cat Scratch, niciunul dintre membri nu părea suficient de bătrân pentru a conduce. O fată din public, poate de 13 sau 14 ani, purta părul ciufulit, ochelari de tocilar cu rame negre și un petic pe jacheta ei de oboseală pe care scria „Cheer up emo kid”.
Pentru tocilarii muzicieni de treizeci și ceva de ani care asistau la acel spectacol, peticul era pe cât de adorabil, pe atât de perplex. Nu în modul în care alegerea vestimentară și subcultura acestei fete ar putea fi pentru părinții ei. În schimb, pentru tocilarii de muzică care au experimentat emo în prima sa întruchipare waaaaay back în anii ’80, confuzia a fost aceasta: De unde știe un copil mic despre emo, și când anume a devenit emo o insultă?
Patru ani mai târziu, termenul emo și trupele cu etichetă emo, cum ar fi Jimmy Eat World și Fall Out Boy, sunt departe de scenele muzicale obscure și de paginile revistei Teen People. Iar adulții – părinți și/sau tocilari de muzică deopotrivă – sunt mai confuzi ca niciodată. Este emo un tip de muzică – și dacă da, ce face ca chitarele țipătoare și versurile sfâșietoare să fie diferite de punk? Este emo o modă – și dacă da, ce diferențiază părul vopsit în negru, piercingurile multiple și machiajul de goth? Și, oricum, ce naiba înseamnă emo?
Răspunsul este următorul: Emo înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Prescurtare de la „emotiv” sau „emoțional” (în funcție de cine întrebi), faptul că emo este amorf îi înfurie pe cei fideli versiunii lor. Dar în virusul în continuă mutație pe care îl cunoaștem drept cultura pop americană, acestea sunt faptele. Și iată de ce.
Emo ca muzicăCu mult înainte ca presupusul grup emo Fall Out Boy să ajungă pe undele MTV (sau ca membrii săi să se fi născut), două trupe s-au ridicat de pe scena punk din Washington D.C. la mijlocul anilor ’80. Conduse de foști membri ai unor renumite trupe hardcore, Embrace și Rites of Spring au lăsat în urmă chitarele macho buzzsaw și mosh pits pentru a urmări ceva mai complex.
Cele două trupe s-au inspirat din LP-ul lui Husker Du, „Zen Arcade”, care le-a arătat punk-ilor de pretutindeni că chitarele caustice și versurile literare, pline de angoasă, echivalează cu catharsisul (și nu cu muzica pentru fetițe). Versiunea interpretată de Embrace și Rites of Spring a prins la public, iar D.C. a început „Revolution Summer” (1985).
Modul în care „emo” și-a primit numele este neclar. O relatare arată că un membru al publicului Embrace a strigat „emocore” ca o insultă. Respectivul strigător se simțea trădat de frontmanul Ian MacKaye pentru că a desființat trupa de hardcore politic Minor Threat pentru o muzică mai introspectivă. (Un fel de strigăt „Judas” atunci când Bob Dylan a devenit electric.) Unii susțin că MacKaye a spus-o primul (în mod autoironic) într-o revistă. Alții îi atribuie Rites of Spring.
Cine a spus primul „emo”, niciuna dintre trupe nu a durat prea mult. În 1987, MacKaye (de asemenea, fondator al casei de discuri indie Dischord) și Guy Picciotto, solistul Rites, au format Fugazi. (Rămâneți cu mine, promit că nu se complică.) La fel de meticuloși cu idealul art-over-commerce ca și cu sunetul său cerebral-însă-visceral, Fugazi a inspirat al doilea val emo.
Intrați la mijlocul anilor ’90 și Sunny Day Real Estate, o trupă din Seattle, inspirată de Fugazi, care a amestecat chitara înflăcărată și orchestrațiile complexe cu grunge-ul orașului natal. În această perioadă emo a început să adune mai multe definiții – mulțumesc internetului. Tocilarii cunoscători de muzică de pe internet au răspândit cuvântul, iar genul a devenit două: emocore și indie emo.
Asociat inițial cu o muzică densă, caustică și cu o structură netradițională a cântecelor (fără versuri, refren, strofă), emocore a rămas la definiția sa originală, în timp ce indie emo a fost definit de un sunet pop mai accesibil, așa cum se aude de la trupe precum Weezer, Jimmy Eat World, Promise Ring și The Get Up Kids. Odată cu accesibilitatea a venit și difuzarea la radio și MTV. Acum Emo aparținea lumii.
Emo ca declarație de modă
Pentru marile case de discuri, emo a devenit grunge-ul noului mileniu. Trupele inspirate de spiritul art-over-commerce al lui Fugazi fie s-au despărțit, fie și-au schimbat direcția. Nu că ar fi contat. Emo s-a transformat în tot ceea ce era mofluz și comercializabil. Dashboard Confessional a apărut ca trupa poster emo, în ciuda melodiilor sale mai tipic pop cu teme precum „boy-loses-girl” și „I’m sad”.
În zilele noastre, „sunt trist” este cea mai comună definiție asociată cu emo. Este un far pentru copiii care se simt ca niște outsideri și o insultă aruncată de cei care se cred mai puternici. Între timp, noi termeni, cum ar fi „screamo” și „nu-metal” sunt inventați de păstrătorii flăcării, care iubesc emo în toată splendoarea sa de la Summer Revolution (dar nu vor să pară niște fătălăi).
Ca în orice subcultură, există o uniformă. Căutați „emo” în categoria îmbrăcăminte de pe eBay pentru câteva sute de exemple. De obicei, veți găsi o mulțime de cămăși cu Frank Sinatra din anii ’50, alături de alte rămășițe din magazinele de ocazie asociate cu o multitudine de subculturi muzicale (indie, mod, goth, punk, rockabilly etc.). Pantalonii sunt strâmți, iar părul este adesea vopsit și ciufulit – alte două stiluri care circulă cu ușurință între clișee.
Într-un sens vestimentar, noul emo este priza perfectă pentru adolescenții capricioși care își încearcă personalități. Te-ai săturat de Fall Out Boy? Schimbați câteva accesorii, mai adăugați puțin eyeliner, și gata! Ești un goth revivalist. În ceea ce-i privește pe tocilarii supărați din cauza diluării unei etichete de gen cândva valabile, aveți câteva opțiuni. Strigați-o ca pe o insultă, precum personajul Judas la un spectacol Embrace. Sau, ca și co-fondatorul emo Ian MacKaye, numiți-vă emo cu un ochi cunoscător …și mergeți să scrieți niște poezie proastă.