Tradiția evreiască înțelege dilema celor care vor să consoleze pe cei îndurerați, dar nu pot articula cuvinte de mângâiere, așa că oferă o formulă de răspuns religios la ceea ce este, în esență, o emoție inexprimabilă. Astfel, cei care îi consolează își pot exprima sentimentele într-un mod liniștitor și spiritual, fără teama că ar putea rămâne fără cuvinte în fața unei tragedii iremediabile.
Jewelul coroanei consolării iudaice
„Fie ca Dumnezeu să te consoleze printre ceilalți îndoliați din Sion și Ierusalim (Ha’makom yenahem etkhem betokh she’ar avelei Tziyonvi’Yerushalayim).”
Acest adio tradițional al îndoliatului instituit de iudaism este atent construit și profund. Ea transmite un sentiment pozitiv cu straturi de semnificații din ce în ce mai profunde, chiar și pentru cei care nu înțeleg ebraica literală sau care cu greu își pot aminti cuvintele sau chiar le pot pronunța corect.
Această formulă se bazează, de asemenea, pe faptul că Dumnezeu își asumă responsabilitatea principală de a-i consola pe cei în doliu – a consola este uman, a consola este divin. S-ar putea ca celor în doliu să le fie greu să accepte pe deplin cuvintele personale ale unei ființe umane, dar se pot simți mai ușor consolați de o invocare a participării lui Dumnezeu la doliu. Ideile încorporate în această frază sunt un rezumat al dispozitivelor religioase și spirituale pe care tradiția le folosește pentru a aduce o oarecare consolare celui în doliu.
Ha’makom
În această binecuvântare, Dumnezeu este menționat printr-un nume specific și puțin cunoscut, „Ha’makom”, care se traduce simplu prin „Locul”. Dumnezeu este numit „loc” deoarece spațiul afirmă stabilitatea, pământul solid, înrădăcinarea – opusul etericului. Un termen de „spațiu” este folosit în locul unui termen de „timp”, cum ar fi Tetragrammaton – cuvântul din patru litere pentru numele lui Dumnezeu, care semnifică eternitatea – deoarece cei în doliu trebuie să locuiască aici și acum.
Spațiul este cadrul pentru cei în doliu – locul de shiva , schimbarea locului obișnuit al cuiva la slujbe. Timpul, în schimb, este infinit, mercurial și imposibil de gestionat.
În plus, folosirea cuvântului „makom” evită un posibil răspuns negativ din partea celor în doliu. Chemarea lui Dumnezeu prin acest nume consolator evită să împingă numele mai familiar și mai impresionant al lui Dumnezeu în fața celor în doliu care au fost zguduiți până la rădăcini de decretul ireversibil al lui Dumnezeu. Acesta este, de fapt, și motivul pentru care nu-i salutăm pe cei în doliu cu obișnuitul „shalom”, deoarece shalom este un alt nume pentru Dumnezeu Atotputernic, un nume greu de îmbrățișat în aceste momente tulburătoare.
Yenahem
Cel de-al doilea cuvânt al binecuvântării clasice de adio este cuvântul ebraic pentru „consolare”, dar nu este unul folosit întotdeauna în acest scop în Biblie. Atunci când israeliții trădează încrederea lui Dumnezeu, Dumnezeu este descris ca va’yenahem – „regretând” crearea ființelor umane sau „regretând” că l-a scos pe Israel din sclavie. Acest lucru pare să aibă legătură cu faptul că Dumnezeu a suferit o schimbare de opinie, ca să spunem așa, și nimic de-a face cu consolarea lui Dumnezeu.
Dar trebuie să înțelegem o legătură care nu este imediat vizibilă. Intrinsecă în orice consolare un sentiment de regret profund. Regretul dă naștere unei nevoi de schimbare și declanșează o acceptare a pierderii, ceea ce duce în mod inevitabil la o consolare profundă. Acesta îi obligă pe oameni să revizuiască, să reevalueze și să se readapteze la o lume care s-a schimbat permanent după moartea unui prieten sau a unei rude. Ea indică o schimbare de direcție – adaptarea la un nou statut și la noi relații între toți membrii familiei, ai afacerii sau ai cercului intim și supunerea la autotransformare, dacă acest lucru este posibil.
Betokh She’air Avelei Tziyon vi’Yerushaliyim
Formula este însă incompletă fără a doua sa jumătate: „Printre ceilalți îndoliați din Sion și Ierusalim”. Această frază îl îndepărtează cu emfază pe consolator de tendința naturală de a se concentra doar asupra celor care sunt îndurerați în prezent. Ea face legătura atât cu persoana îndurerată în mod specific, cât și cu durerea în general, în două moduri proeminente și subtile.
În primul rând, fraza lărgește mângâierea lui Dumnezeu pentru a include „ceilalți îndoliați” – din Sion și din Ierusalim – exprimând astfel un imperativ critic în procesul de lucrare a durerii: nevoia universală a îndoliaților de a-și împărtăși durerea, interconectivitatea naturală a tuturor îndoliaților. Cei îndurerați nu sunt singuri, iar ei trebuie să știe acest lucru, pentru a nu se simți nedreptățiți de Dumnezeu, ținta specială a suferinței. De asemenea, fraza îi aduce pe îndoliați la realizarea faptului că moartea, în toate formele sale, este suferită de toată lumea, de „alți îndoliați”, și că este o calitate inerentă a vieții.
Subliminal, încă un alt nivel de semnificație este implicat: Ceilalți sunt cu adevărat capabili să le împărtășească durerea.
Mai subtil ascunsă în faldurile frazei „ceilalți îndoliați din Sion și Ierusalim” este învățătura că pierderile dureroase din trecut ale îndoliaților sunt legate de pierderea lor prezentă. Într-adevăr, în timpul vieții noastre, suferim și plângem pentru multe pierderi: o persoană iubită, un prieten drag, o relație de afaceri, un mijloc de trai sau prestigiul nostru. Sau putem plânge o comunitate devastată, poate un oraș sacru precum Ierusalimul, sau o idee susținută cu devotament precum Sionul. Mulți nu rezolvă niciodată durerea veche; incidentele îngrozitoare din trecut își pot arunca umbra lor lungă asupra unei noi traume. Chiar și noaptea are umbrele ei.
Doliul ar trebui văzut ca un proces continuu de recunoaștere a nenorocirii cumulative, mai degrabă decât doar a unui dezastru recent. O întreagă colecție de pierderi din trecut se insinuează astfel, pe furiș, în proaspăta suferință, deși cei mai mulți îndoliați privesc noua pierdere ca pe o singură povară monolitică.
În engleză, „grief” nu are nici singular, nici plural, ci doar un sens cuprinzător. În mod similar, cuvântul ebraic pentru doliu, „avel”, este un termen cuprinzător. La fel este și „hefsed” (pierdere) – vorbim de hefsed merubah (mare pierdere) și hefsed mu’at (pierdere minoră), dar nu la singular sau la plural ca atare. Pe de altă parte, „nehamah” (mângâiere) are un plural gata pregătit – „tanhumim” (multe mângâieri).
Atunci, secole de uz evreiesc, exprimate în formele comune ale limbajului cotidian, pun în lumină contrastul semnificativ dintre durerea acumulată și mângâierile separate. Această perspectivă lingvistică asupra iudaismului ne învață două adevăruri contraintuitive: În primul rând, toate persoanele în doliu, indiferent cât de diverse sunt pierderile lor, împărtășesc o tristețe comună, formând o plasă comună de durere, deși fiecare este unic. Și totuși, experiențele particulare de doliu ale unui singur îndoliat formează o plasă personală de necazuri, împărtășită de nimeni altcineva.
Tradiția evreiască, în formulele sale askenazice și sefarde, cere ca această frază ebraică specială să fie rostită pentru că ea încorporează un principiu fundamental al iudaismului: Noi suntem preocupările lui Dumnezeu, nu numai ca indivizi unici, ci și ca unul dintre mulți alții care suferă și care trebuie să fie întotdeauna incluși. De fapt, o învățătură des repetată a iudaismului este că Dumnezeu ne vindecă doar dacă noi Îi cerem mai întâi lui Dumnezeu să-i ajute pe alții.
Acest lucru este deosebit de adevărat atunci când ne întoarcem la Dumnezeu nu pentru a căuta alinare pentru o pierdere personală, ci pentru supraviețuirea Sionului și a Ierusalimului. Acesta este motivul pentru care, atunci când extindem binecuvântarea lui Dumnezeu către persoanele bolnave, menționăm „she’ar holei Yisra’el” (acei alții din Israel care sunt bolnavi). Afirmăm că Dumnezeu este preocupat nu numai de indivizi, ci și de întreaga comunitate a lui Israel.
Dumnezeu este în același timp Dumnezeul public al poporului Israel și, de asemenea, Dumnezeul persoanelor, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, așa cum recitim în fiecare serviciu religios. Filozoful catolic francez Blaise Pascal, una dintre cele mai ascuțite minți ale secolului al XVII-lea, și-a cusut această frază în căptușeala hainei sale – „Cred în Dumnezeul lui Avram, Isaac și Iacov, nu al filozofilor și nici al înțelepților” – pentru că reflecta cea mai apropiată credință personală a sa într-un Dumnezeu personal și pentru că dorea să garanteze că aceasta va merge oriunde s-ar duce….
Cele mai mângâietoare cuvinte
Probabil că cele mai mângâietoare cuvinte pe care le-am auzit vreodată sunt acestea: „Spune-mi cum era cu adevărat persoana iubită de tine”. Dialogul dintre cei îndurerați și cei care îi consolează în timpul shiva nu este menit să distragă atenția celui îndurerat, ci să îl încurajeze pe cel îndurerat să vorbească despre cel decedat – despre calitățile, speranțele și chiar slăbiciunile sale – și, bineînțeles, să nu îl critice pe cel mort care nu poate răspunde. Departe de a reaminti angoasa pierderii, le oferă celor îndurerați ocazia de a rememora amintiri și de a-și exprima durerea cu voce tare.
Psihologii ne asigură că persoanele în doliu doresc în mod special să vorbească despre pierderea lor. Eric Lindemann, în lucrarea sa clasică „The Symptomatology and Management of Acute Grief” (Simptomatologia și managementul doliului acut), scrie: „Nu există o întârziere a acțiunii și a vorbirii; dimpotrivă, există un impuls al vorbirii, mai ales atunci când se vorbește despre persoana decedată.”
Atât cuvintele celor îndoliați, cât și lacrimile lor nu trebuie evitate sau reprimate. Pentru cei în doliu și pentru cei care îi mângâie, cuvintele fac cu adevărat diferența. „Spune-mi cum era cu adevărat persoana iubită” este un bun început.
Reprodus cu permisiunea din Consolarea: Călătoria spirituală dincolo de doliu (Jewish Publication Society).
Înscrieți-vă la Călătorie prin doliu & Doliu: Fie că ați pierdut recent o persoană dragă sau pur și simplu doriți să învățați elementele de bază ale ritualurilor evreiești de doliu, această serie de e-mailuri în 8 părți vă va ghida prin tot ceea ce trebuie să știți și vă va ajuta să vă simțiți susținut și reconfortat într-un moment dificil.