Conciliul Vatican I

Concilio ecumenico Vaticano I
Data	1869-1870 (închis oficial în 1960, înainte de Vatican II)
Acceptat de	catolicism, cu excepția vechii Biserici Catolice
Conciliul anterior	Conciliul de la Trent
Conciliul următor	Conciliul Vatican II
Convocat de	Papa Pius al IX-lea
Prezidat de	Papa Pius al IX-lea
Participanți	744
Teme de discuție	raționalismul, liberalism, materialism; inspirația Scripturii; infailibilitatea papală
	Documente și declarații	Dei Filius, Pastor Aeternus
Lista cronologică a conciliilor ecumenice

Parte a unei serii despre
conciliile ecumenice catolice

Antichitatea

Niceea I – Constantinopol I
Efes – Calcedon
Constantinopol II
Constantinopol III – Niceea II
Constantinopol IV

Mediul Ages

Lateran I – Lateran II
Lateran III – Lateran IV
Lyon I – Lyon II – Vienne

Conciliarism

Constanța – Basel – Lateran V

Modern

Trent – Vatican I – Vatican II

Conciliul Vatican I a fost convocat de Papa Pius al IX-lea prin bula Aeterni Patris din 29 iunie, 1868. Prima sesiune a avut loc în Bazilica Sfântul Petru la 8 decembrie 1869. A fost cel de-al 20-lea conciliu ecumenic al Bisericii Catolice. Au participat aproape 800 de lideri bisericești.

Scopul principal al papei a fost acela de a obține confirmarea poziției pe care o adoptase în Syllabus of Errors (1864), condamnând o gamă largă de poziții asociate cu raționalismul, liberalismul și materialismul.

Scopul conciliului a fost, pe lângă condamnare, să definească doctrina cu privire la biserică. În cele trei sesiuni, au fost discutate și aprobate doar două constituții: Dei Filius, Constituția dogmatică despre credința catolică (care a definit, printre altele, sensul în care catolicii cred că Biblia este inspirată de Dumnezeu) și Pastor Aeternus, Prima Constituție dogmatică despre Biserica lui Hristos, care se ocupa de primatul și infailibilitatea episcopului Romei atunci când definește solemn dogma.

Definirea infailibilității papale nu se afla pe ordinea de zi inițială a subiectelor care urmau să fie discutate (Pius al IX-lea a considerat că ar fi fost nepotrivit ca el să introducă acest subiect), dar a fost adăugată la scurt timp după convocarea conciliului. A fost controversată, nu pentru că mulți nu credeau că papa este infailibil atunci când definește o dogmă, ci pentru că mulți dintre cei care credeau acest lucru nu au considerat prudent să definească doctrina în mod formal. John Henry Newman, de exemplu, a crezut că o astfel de definiție formală ar putea îndepărta potențialii convertiți. Unii se temeau că ar putea duce la o nouă suspiciune față de catolici ca având o loialitate străină. Un astfel de punct de vedere a fost adoptat de două treimi dintre episcopii din Statele Unite și de mulți din Franța și Germania.

Aproape 60 de membri ai consiliului s-au abținut efectiv părăsind Roma cu o zi înainte de vot. Arhiepiscopul (mai târziu canonizat) Antonio Maria Claret, confesor al curții regale spaniole și fondator al Fiilor Misionari ai Inimii Imaculate a Mariei (Misionarii Claretieni), a condamnat cu tărie „blasfemiile și ereziile rostite în cadrul acestui conciliu” și a fost unul dintre apărătorii puternici în problema infailibilității papale și a primatului Scaunului Romei. A fost singurul membru al conciliului care a fost canonizat ca sfânt (beatificat în 1934 și canonizat de Papa Pius al XII-lea în 1950). Ulterior, a murit într-o mănăstire cisterciană din Fontroide, Franța, la 24 octombrie 1870. Discutarea și aprobarea constituției a dat naștere la controverse serioase care au dus la retragerea din biserică a celor care au devenit cunoscuți sub numele de Vechii Catolici.

Stârnirea războiului franco-prusian a întrerupt consiliul. Acesta a fost suspendat în urma cuceririi Romei și nu a mai fost reluat niciodată. Nu a fost închis în mod oficial decât câteva decenii mai târziu, în 1960, de către Papa Ioan al XXIII-lea, când i s-a pus capăt în mod oficial ca parte a pregătirilor pentru Conciliul Vatican II. Rezultatele Conciliului Vatican I au marcat triumful mișcării ultramontanismului, care susținea un guvern central al Bisericii bazat pe Vatican. A fost detectată o conștientizare din ce în ce mai mare a propriei identități în rândul romano-catolicilor din întreaga lume, iar numărul de convertiri la catolicism, precum și numărul de vocații la viața religioasă și preoțească a crescut, împreună cu activitatea politică clar pro-catolică a catolicilor din țările lor de origine. Împreună cu aceasta, a evoluat o implicare mai puternică a laicilor în activitatea exterioară a Bisericii Catolice, iar Conciliul avea să ducă indirect la stimularea Mișcării Liturgice, care avea să înflorească în special sub Papa Pius al X-lea.

O analiză detaliată a Conciliului Vatican I și a modului în care a fost orchestrată trecerea dogmei infailibilității se regăsește în cartea preotului catolic August Bernhard Hasler: HOW THE POPE BECAME INFALLIBLE: Pius IX and the Politics of Persuation, Doubleday (1981) .

Vezi și

• Conciliul ecumenic
• Conciliul Vatican II

• Decrete ale Conciliului
• Articolul enciclopediei catolice
• Æterni Patris „Despre Restaurarea filozofiei creștine”
• Articol din Enciclopedia Catolică despre Æterni Patris
• Versiunea online a cărții ADEVĂRATA ȘI FALSA INFALIBILITATE A POPORILOR de episcopul Joseph Feßler (1813-1872), secretar general al Conciliului Vatican I.

Lecturi suplimentare

• Raffaele De Cesare, The Last Days of Papal Rome, Archibald Constable & Co, London (1909)
• The Catholic Church in the Modern World de E.E.Y. Hales (Doubleday, 1958)
• August Bernhard Hasler: HOW THE POPE BECAME INFALLIBLE: Pius IX and the Politics of Persuation, Doubleday (1981) .

Această pagină folosește conținut licențiat Creative Commons de pe Wikipedia (vezi autorii).

.