Consensul de la Washington, un set de recomandări de politică economică pentru țările în curs de dezvoltare, și în special pentru America Latină, care a devenit popular în anii 1980. Termenul Consensul de la Washington se referă, de obicei, la nivelul de acord dintre Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Mondială și Departamentul Trezoreriei SUA cu privire la aceste recomandări politice. Cu toții împărtășeau punctul de vedere, etichetat în mod obișnuit drept neoliberal, potrivit căruia funcționarea pieței libere și reducerea implicării statului erau esențiale pentru dezvoltarea în Sudul global.
Cu debutul unei crize a datoriilor în țările în curs de dezvoltare la începutul anilor 1980, marile puteri occidentale, și în special Statele Unite, au decis că atât Banca Mondială, cât și FMI ar trebui să joace un rol semnificativ în gestionarea acelei datorii și în politica de dezvoltare globală în sens mai larg. Când economistul britanic John Williamson, care a lucrat mai târziu pentru Banca Mondială, a folosit pentru prima dată termenul „Consensul de la Washington” în 1989, a afirmat că se referea de fapt la o listă de reforme despre care credea că actorii cheie de la Washington ar putea fi de acord că sunt necesare în America Latină. Cu toate acestea, spre marea sa consternare, termenul a devenit ulterior utilizat pe scară largă într-un mod peiorativ pentru a descrie armonizarea tot mai mare a politicilor recomandate de aceste instituții. Adesea se referă la credința dogmatică potrivit căreia țările în curs de dezvoltare ar trebui să adopte strategii de dezvoltare bazate pe piață, care vor avea ca rezultat o creștere economică ce se va „scurge” în beneficiul tuturor.
Banca Mondială și FMI au reușit să promoveze acest punct de vedere în întreaga lume în curs de dezvoltare prin atașarea unor condiții politice, cunoscute sub numele de programe de stabilizare și ajustare structurală, la împrumuturile pe care le-au acordat. În termeni foarte generali, Consensul de la Washington a reflectat setul de politici care a devenit pachetul lor standard de consiliere atașat la împrumuturi. Primul element a fost un set de politici menite să creeze stabilitate economică prin controlul inflației și reducerea deficitelor bugetare guvernamentale. Multe țări în curs de dezvoltare, în special din America Latină, au suferit hiperinflație în anii 1980. Prin urmare, a fost recomandată o abordare monetaristă, prin care cheltuielile guvernamentale să fie reduse și ratele dobânzilor să fie majorate pentru a reduce masa monetară. A doua etapă a constat în reformarea politicilor comerciale și de curs de schimb, astfel încât țara să poată fi integrată în economia globală. Aceasta a implicat ridicarea restricțiilor de stat asupra importurilor și exporturilor și a inclus adesea devalorizarea monedei. Etapa finală a fost aceea de a permite forțelor pieței să opereze liber prin eliminarea subvențiilor și a controalelor de stat și prin angajarea într-un program de privatizare.
Până la sfârșitul anilor 1990 devenea clar că rezultatele Consensului de la Washington erau departe de a fi optime. Criticile din ce în ce mai numeroase au dus la o schimbare de abordare care a mutat accentul de la o viziune a dezvoltării ca simplă creștere economică la reducerea sărăciei și la necesitatea participării atât a guvernelor țărilor în curs de dezvoltare, cât și a societății civile. Această schimbare de direcție a ajuns să fie cunoscută sub numele de Consensul post-Washington.