De Dr. Oliver Tearle
Primul solilocviu al lui Hamlet din piesa lui Shakespeare, discursul care începe cu „O, that this too too solid flesh would melt’ (în unele ediții, ‘O, that this too too sullied flesh would melt’, în timp ce, în altele, ‘O, that this too too sallied flesh would melt’) este unul dintre cele mai faimoase discursuri din piesă și, la fel ca în cazul tuturor solilocviilor lui Hamlet, limbajul necesită o anumită deslușire.
În primul rând, iată o reamintire a discursului în întregime, urmată de câteva cuvinte de analiză. Solilocviul „O, de s-ar topi această carne prea solidă” se găsește în Actul I Scena 2 din Hamlet. (Am rezumat Hamlet aici și oferim o analiză a temelor piesei într-o postare separată.)
O, de s-ar topi această carne prea prea solidă
Să se topească și să se rezolve într-o rouă!
O, de s-ar topi această carne prea solidă
Să se topească și să se rezolve într-o rouă!
O, de nu și-ar fi fixat veșnicul
Canonul său împotriva măcelului de sine! O, Doamne! Doamne!
Cât de obosite, de învechite, de plate și de nefolositoare,
Îmi par toate folosurile acestei lumi!
Fie pe ea! ah fie! e o grădină neîngrădită,
Ce crește până la sămânță; lucrurile grosolane și grosolane din natură
Pe ea doar o prețuiesc. Să se ajungă la asta!
Dar două luni mort: nu, nu atât, nu două:
Un rege atât de excelent; care a fost, la asta,
Hyperion la un satir; atât de iubitor de mama mea
Cât să nu beteem vânturile cerului
Să-i viziteze fața prea aspru. Cerul și pământul!
Trebuie să-mi amintesc? De ce, ea se agăța de el,
Ca și cum creșterea apetitului ar fi crescut
Cu ce se hrănea; și totuși, într-o lună –
Să nu mă gândesc la asta – Fragilitate, numele tău e femeie! –
O lună puțină, sau înainte de a se învechi acei pantofi
Cu care a urmărit trupul bietului meu tată,
Ca Niobe, numai lacrimi: – de ce ea, chiar ea –
O, Doamne! o fiară, care vrea discurs de rațiune,
Ar fi plâns mai mult timp – s-a măritat cu unchiul meu,
Fratele tatălui meu, dar nu mai mult ca tatăl meu
Cât eu cu Hercule: într-o lună:
Când încă sarea celor mai nedrepte lacrimi
S-a lăsat înroșirea în ochii ei galbeni,
S-a măritat. O, cea mai ticăloasă viteză, să postezi
Cu atâta dexteritate la cearșafuri incestuoase!
Nu este și nici nu se poate să se ajungă la bine:
Dar rupe-mi inima, căci trebuie să-mi țin limba.
„O, de s-ar topi această prea prea solidă/pătată/sărată/carne sărată”: chiar primul vers al acestui solilocviu shakespearian prezintă o serie de probleme interpretative. Tipărirea First Quarto (sau „Bad Quarto”) a lui Hamlet din 1603 a avut „sallied”, care înseamnă „atacat”, „asaltat” sau „înșelat”. Cu toate acestea, având în vedere că aceasta era o tipărire „proastă” a piesei (în altă parte, în acea versiune, celebrul solilocviu „To be or not to be” se deschide în loc de „To be or not to be, I there’s the point”), mulți editori aleg să „corecteze” cuvântul „sallied” cu „sullied”, care înseamnă contaminat. Între timp, tipărirea lui Hamlet în First Folio din 1623 are ‘solid’.
Există un caz pentru toate cele trei cuvinte în context: Hamlet ar putea foarte bine să simtă că însăși ființa sa este atacată, având în vedere moartea recentă a tatălui său și recăsătoria rapidă a mamei sale cu Claudius. În mod similar, Hamlet este obsedat de faptul că lucrurile sunt bolnave sau putrede, așa că „mânjit” ca și „contaminat” s-ar potrivi de asemenea. Dar, având în vedere contextul, probabil că cea mai răspândită interpretare este că ‘solid’ este cuvântul corect aici, din moment ce Hamlet continuă să vorbească despre faptul că însăși carnea lui ‘se rezolvă’ (adică se dizolvă dintr-o stare solidă ‘într-o rouă’).
Interesant este faptul că în ediția Arden a piesei, Hamlet: Ediție revizuită (The Arden Shakespeare Third Series)
În orice caz, și indiferent de lectura pe care alegem să o adoptăm, sensul este același: Hamlet își dorește ca propriul corp să se topească pur și simplu. Dacă s-ar putea dizolva într-o rouă, iar el ar putea înceta să mai existe, ar putea lăsa în urmă toate problemele vieții!
Orice dacă veșnicia nu i-ar fi fixat
Canonul său ‘gainst self-slaughter!
Din moment ce este puțin probabil ca trupul său să se transforme pur și simplu într-o rouă, următoarea opțiune ar fi să-și pună capăt propriei vieți prin sinucidere, dar Hamlet nu poate face acest lucru pentru că Dumnezeu („Cel veșnic”) a interzis sinuciderea („canonul” se referă aici la legea divină).
Oh, Doamne! Doamne!
Cât de obosite, de învechite, de plate și de nefolositoare,
Mi se par toate folosurile acestei lumi!
Fie on’t! ah fie! ‘tis an un unweeded garden,
The grows to seed; things rank and gross in nature
Possess it merely.
În versuri devenite celebre, Hamlet își exprimă disperarea cu privire la lumea mai largă, dincolo de el însuși. Totul pare spălăcit și lipsit de culoare și, în cele din urmă, nu iese nimic din ceea ce face cineva. Întreaga lume este ca o grădină plină de buruieni – buruieni dezgustătoare și corupte care au pus stăpânire pe întreaga grădină.
Să se ajungă la asta!
Dar două luni mort: nu, nu atât, nu două:
Atât de excelent rege; care a fost, la asta,
Hyperion la un satir; atât de iubitor de mama mea
Cât să nu betejească vânturile cerului
Să-i viziteze fața prea aspru.
Acum, Hamlet se concentrează asupra situației sale personale și avem o perspectivă asupra a ceea ce a determinat această revărsare de disperare și frustrare față de viață. Tatăl său este mort de numai două luni – de fapt, nici măcar nu au trecut încă două luni întregi. A fost un rege excelent și a-l compara cu noul rege, Claudius, unchiul lui Hamlet, este ca și cum l-ai compara pe zeul Hyperion (zeul grec al soarelui din mitologia clasică) cu un satir, o fiară mitică pe care romanii o înfățișau ca pe o capră (asociindu-l pe Claudius cu pofta josnică).
De altfel, tatăl lui Hamlet era atât de iubitor cu mama lui Hamlet, Gertrude, încât nu permitea („beteem”) ca vântul să sufle prea tare pe fața ei. (Această închipuire a vremii se potrivește cu ideea lui Hamlet despre tatăl său mort ca fiind un zeu al soarelui.)
Cuvântul și pământul!
Trebuie să-mi amintesc? De ce, ea se agăța de el,
Ca și cum creșterea apetitului ar fi crescut
Pe ceea ce se hrănea: și totuși, într-o lună –
Lăsați-mă să nu mă gândesc la asta – Fragilitate, numele tău este femeie! –
Hamlet își exprimă furia față de mama sa, care îl agață pe Claudius ca și cum dorința ei pentru el ar fi crescut doar prin faptul că a fost satisfăcută (de tatăl lui Hamlet). Este ca și cum Gertrude a fost iubită atât de bine de bătrânul Hamlet încât, în loc să stea să-i plângă moartea, ea trebuie să-și ia „doza” de undeva.
Hamlet pune recăsătoria pripită a mamei sale pe seama „fragilității” ei ca membră a genului feminin: femeile sunt însăși întruchiparea „fragilității”, adică a lipsei de constanță în dragoste. Sau, ca să ne întoarcem la imaginea ‘cărnii’ cu care Hamlet a început acest solilocviu, femeile sunt prea slabe când vine vorba de chestiuni de carne și cedează prea ușor.
O lună puțină, sau înainte ca acei pantofi să fie vechi
Cu care a urmărit trupul bietului meu tată,
Ca Niobe, numai lacrimi: – de ce ea, chiar ea –
O, Doamne! o fiară, care vrea discursul rațiunii,
Ar fi plâns mai mult timp – căsătorită cu unchiul meu,
Fratele tatălui meu, dar nu seamănă mai mult cu tatăl meu
Cât eu cu Hercule:
Înainte ca pantofii pe care Gertrude i-a purtat la înmormântarea bătrânului Hamlet să se fi învechit, ea s-a căsătorit cu unchiul lui Hamlet, care seamănă cu tatăl lui Hamlet cam cât seamănă Hamlet cu eroul musculos al legendei clasice, Hercule. Gertrude a plâns în timp ce mergea în spatele cadavrului bătrânului Hamlet la înmormântarea acestuia, plângând cu lacrimi la fel cum a făcut Niobe, o altă figură mitologică greacă, atunci când copiii ei au fost uciși; dar chiar și „fiara” lipsită de rațiune ar fi plâns pentru un soț mort mai mult decât a făcut-o Gertrude.
În ultimele rânduri ale solilocviului, Hamlet se referă la „așternuturile incestuoase” ale patului pe care Gertrude îl împarte cu Claudius. O astfel de înțelegere a „incestului” – căsătoria cu cineva care nu era rudă de sânge, ci rudă prin lege – ar fi fost, fără îndoială, familiară pentru mulți dintre spectatorii originali ai piesei din publicul elisabetan al lui Shakespeare: propriul tată al reginei, regele Henric al VIII-lea, își justificase divorțul de prima sa soție, Ecaterina de Aragon, pe motive biblice, conform cărora era un act interzis să te căsătorești cu văduva fratelui tău.
„O, de s-ar topi această carne prea solidă” se încheie cu Hamlet trebuind să-și suporte inima frântă în tăcere, pentru că în acest moment al piesei, prietenul lui Hamlet, Horatio, sosește cu vești despre apariția Fantomei pe creneluri, iar Hamlet este pe cale să afle că există și mai multe motive pentru a-l urî pe Claudius.
Autorul acestui articol, Dr. Oliver Tearle, este critic literar și profesor de limba engleză la Universitatea Loughborough. Este autor, printre altele, al cărții The Secret Library: A Book-Lovers’ Journey Through Curiosities of History
.