iStock
Eram acasă singură cu fiul meu de trei ani, Jeremy, când am observat că o bandă de tapet din baie fusese parțial desprinsă – chiar la înălțimea copilului de trei ani. Discuția noastră a fost cam așa:
„Jeremy, ce s-a întâmplat cu tapetul din baie?”
„Matthew a făcut-o!” (Matthew este fratele său, care avea 10 ani la momentul respectiv).
Anunț
„Matthew este la școală. Nici măcar nu e aici.”
„A fugit acasă foarte, foarte repede și a desprins hârtia, apoi a fugit înapoi la școală foarte, foarte repede.”
Aceasta a devenit una dintre poveștile noastre de familie: Ori de câte ori cineva era pe cale să intre în necazuri pentru că a făcut ceva ce nu trebuia să facă, ei glumeau că „Matei a fugit acasă foarte, foarte repede…”
Minciuna este una, dar părinții se îngrijorează în mod natural atunci când copiii lor acuză în mod fals și un frate sau un prieten. De ce dau vina preșcolarii pe frați, prieteni și, uneori, chiar și pe animalele de companie pentru propriile lor abateri?
„Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai probabil ca el să nu fie clar ce este adevăr și ce este fantezie sau imaginația lui”, explică Christine Ateah, profesor asociat de asistență medicală la Universitatea Manitoba din Winnipeg și coautor al cărții Human Development: A Life-Span View. „Dacă un părinte este supărat din cauza unui lucru, copilul mic poate reacționa la furia părintelui și își poate dori să nu fi făcut fapta respectivă”. Nu este un pas mare în mintea unui preșcolar mic de la „Mi-aș fi dorit ca Matei să fi făcut asta, nu eu” la „Da, Matei a făcut-o.”
Principalii preșcolari mai mari pot încerca în mod deliberat să evite pedeapsa sau furia părinților lor. A fi capabil să spună minciuni este de fapt un semn că copilul a atins o nouă etapă de dezvoltare: Copiii mai mici cred că știi tot ce știu ei, așa că minciuna este inutilă. Abia atunci când înțeleg că percepțiile și cunoștințele tale pot fi diferite de ale lor, încep să înțeleagă ideea că ar putea să-ți spună ceva care nu este adevărat și tu ai putea să crezi asta.
Publicitate
Cu toate acestea, nu vrei de fapt să sărbătorești minciuna. „Atunci când copiii mici dau vina pe alții și nu spun adevărul”, spune Ateah, „este o bună ocazie de a discuta de ce este important să spui adevărul”. Ea oferă aceste sfaturi pentru a gestiona transferul de vină:
– Spuneți: „Sunt sigur că îți dorești să nu fi fost tu cel care a făcut asta și te voi ajuta să cureți acum”. Acest lucru recunoaște că știți că copilul a făcut-o, dar înțelegeți dorința lui ca situația să fie altfel și clarifică faptul că el trebuie totuși să ajute la rezolvarea problemei.
– Cereți-i nu numai să rezolve problema (de exemplu, să curețe mizeria sau să o ajute pe mama să repare tapetul), ci și să-și ceară scuze față de persoana pe care a învinuit-o pe nedrept – presupunând că cealaltă persoană știe că a fost acuzată.
– Reamintiți-i că aveți o regulă cu privire la a fi sincer și discutați despre ce lucruri sunt adevărate folosind exemple mai puțin stresante: „În acest moment, plouă. Este adevărat?” (Da.) „Dacă aș spune că ninge, ar fi adevărat?” (Da.) „Dacă aș spune că ninge, ar fi adevărat?”. (Nu.)
– Amintiți-vă că copiii învață observându-i pe ceilalți. Dacă faci o greșeală, fă-ți un punct de vedere în a-ți accepta responsabilitatea pentru ea.
Publicitate
Și ar fi trebuit să mă îngrijorez că Jeremy era pe drumul spre o viață în care nu-și accepta responsabilitatea pentru acțiunile sale? „Copiii încearcă adesea comportamente pe care și le-au dat seama singuri sau pe care le-au observat la alții, și este mai bine să nu reacționăm exagerat”, spune Ateah. „Explicațiile adecvate vârstei și răspunsurile consecvente sunt cheia pentru a-i ajuta pe copii să învețe să nu dea vina pe alții.”
.