După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, cu un climat politic și social mai relaxat, au fost realizate mai multe studii privind clasificarea diferitelor forme de guvernare. Printre acestea, conceptualizarea și definirea dictaturii ca formă de guvernare a fost intens discutată de istorici și politologi. În cele din urmă, s-a ajuns la concluzia că dictatura este o formă de guvernare în care puterea absolută este concentrată în mâinile unui lider (identificat în mod obișnuit drept dictator) sau a unei „mici clici” sau a unei „organizații guvernamentale” și are ca scop abolirea pluralismului politic și a mobilizării civile. Pe de altă parte, democrația, care este în general comparată cu conceptul de dictatură, este definită ca o formă de guvernare în care supremația aparține poporului, iar conducătorii sunt aleși prin alegeri competitive.
O nouă formă de guvernare care în secolul al XX-lea a inaugurat o nouă eră politică, și care este în general legată de conceptul de dictatură, este totalitarismul. Această formă de guvernare se caracterizează prin prezența unui singur partid politic și, mai precis, a unui lider puternic care își impune proeminența personală și politică. Cele două aspecte fundamentale care contribuie la menținerea puterii sunt: o colaborare constantă între guvern și forțele de poliție și o ideologie foarte dezvoltată. Aici, guvernul deține „controlul total al comunicațiilor de masă și al organizațiilor sociale și economice”. Potrivit lui Hannah Arendt, totalitarismul este o formă nouă și extremă de dictatură compusă din „indivizi izolați și atomizați”. În plus, ea a afirmat că ideologia joacă un rol major în definirea modului în care ar trebui să fie organizată întreaga societate. Potrivit politologului Juan Linz, distincția dintre un regim autoritar și un regim totalitar constă în faptul că, în timp ce un regim autoritar caută să înăbușe politica și mobilizarea politică, totalitarismul caută să controleze politica și mobilizarea politică.
Cu toate acestea, una dintre cele mai recente clasificări ale dictaturilor, formulată de Barbara Geddes, nu identifică neapărat totalitarismul ca fiind o formă de dictatură. Studiul ei s-a axat pe modul în care relațiile dintre elite și liderii de elită influențează politica autoritară. Tipologia lui Geddes identifică instituțiile-cheie care structurează politica de elită în dictaturi (adică partidele și armatele). Studiul se bazează pe și se raportează direct la factori precum: simplitatea clasificărilor, aplicabilitatea transnațională, accentul pus pe elite și lideri și includerea instituțiilor (partide și armate) ca fiind esențiale pentru modelarea politicii. Potrivit Barbarei Geddes, un guvern dictatorial poate fi clasificat în cinci tipologii: dictatura militară, dictatura partidului unic, dictatura personalistă, dictatura monarhică, dictatura hibridă.
Dictaturi militareEdit
Dictaturile militare sunt regimuri în care un grup de ofițeri dețin puterea, determină cine va conduce țara și exercită influență asupra politicii. Elitele la nivel înalt și un lider sunt membrii dictaturii militare. Dictaturile militare se caracterizează printr-un regim militar profesionalizat ca instituție. În regimurile militare, elitele sunt denumite membri ai juntei; aceștia sunt de obicei comandanți de rang înalt (și adesea alți ofițeri de rang înalt) din armată.
Dictaturi cu un singur partidEdit
Dictaturile cu un singur partid sunt regimuri în care un singur partid domină politica. În dictaturile cu un singur partid, un singur partid are acces la funcții politice și deține controlul asupra politicii. Alte partide pot exista în mod legal, pot concura în alegeri și chiar pot deține locuri în legislativ, dar puterea politică reală aparține partidului dominant. În dictaturile cu un singur partid, elitele de partid sunt, de obicei, membri ai organului de conducere al partidului, numit uneori comitet central sau politburo. Acest grup de indivizi controlează selecția funcționarilor de partid și „organizează distribuirea beneficiilor către susținători și mobilizează cetățenii să voteze și să-și arate sprijinul pentru liderii de partid”.
Dictaturile personalisteEdit
Dictaturile personaliste sunt regimuri în care toată puterea se află în mâinile unui singur individ. Dictaturile personaliste se deosebesc de alte forme de dictatură prin accesul la poziții politice cheie, alte fructe ale funcției și depind mult mai mult de discreția dictatorului personalist. Dictatorii personaliști pot fi membri ai forțelor armate sau lideri ai unui partid politic. Cu toate acestea, nici armata și nici partidul nu exercită puterea independent de dictator. În dictaturile personaliste, corpul de elită este compus, de obicei, din prieteni apropiați sau rude ale dictatorului. Aceste persoane sunt, de obicei, alese manual pentru posturile lor de către dictator.
Dictaturi monarhiceEdit
Dictaturile monarhice sunt regimuri în care „o persoană de descendență regală a moștenit funcția de șef al statului în conformitate cu practica sau constituția acceptată”. Regimurile nu sunt considerate dictaturi dacă rolul monarhului este în principal ceremonial. Monarhul trebuie să exercite o putere politică reală pentru ca regimurile să fie clasificate ca atare. Elitele din monarhii sunt, de obicei, membri ai familiei regale.
Dictaturi hibrideEdit
Dictaturile hibride sunt regimuri care combină calități ale dictaturilor personaliste, ale partidului unic și ale dictaturilor militare. Atunci când regimurile împărtășesc caracteristici ale tuturor celor trei forme de dictatură, acestea se numesc amenințare triplă. Cele mai frecvente forme de dictaturi hibride sunt hibrizii personalist/partid unic și hibrizii personalist/militar.