Dreptul, în special dreptul american, poate fi văzut ca fiind mai derivat și mai structurat decât omologul său etic. Dreptul american, derivat așa cum este el din codurile de drept comun englezesc, se preocupă în primul rând de regulile care stabilizează instituțiile sociale. Este mai puțin preocupat de promovarea idealurilor sociale. Acest lucru nu este doar o funcție a dependenței legii de precedent și de principiul stare decisis (în latină, „lasă decizia să stea”). Este o funcție a deciziei de a decide când să acționeze – când să aducă întreaga forță a sancțiunii sociale asupra cetățenilor individuali și a actelor lor specifice.
Această distincție este adesea caracterizată ca fiind diferența dintre regulile morale și idealurile morale. Teoreticienii juridici scriu frecvent despre necesitatea de a distinge între o regulă încălcată și un ideal neatins. Cei mai mulți susțin că comportamentele exemplare, supererogatorii sau altfel de comportamente extraordinare din punct de vedere moral nu ar trebui să fie aplicate prin lege. Actele caritabile și salvările intră în această categorie, la fel ca și manierele și codurile vestimentare. Legea este, în general, rezervată acelor reguli critice pentru menținerea țesutului social, inclusiv siguranța, contractele și conceptualizările largi ale binelui comun.
Cercetătorul în drept H.L.A. Hart (1961) a exprimat această distincție într-o manieră bine cunoscută în tradiția juridică . Punând în balanță sarcinile și beneficiile pentru societate, el a descris o limită a cantității de aplicare a legii pe care societatea și-o poate permite. În acest punct de vedere, povara asupra comunității poate fi prea mare pentru a aplica fiecare greșeală morală: pot exista mari dificultăți de dovedire, supraîncărcarea instanțelor sau împiedicarea anumitor instituții sociale (de exemplu, comerțul).
Hart a mers mai departe, totuși, în identificarea a două domenii particulare pe care mulți le recunosc intuitiv ca fiind distincții între lege și etică. Prima este descrisă ca fiind imunitatea la schimbări deliberate, o proprietate a eticii, dar nu și a dreptului. Legea, de exemplu, poate fi modificată prin actul deliberat al unui legiuitor și aplicată la un moment dat. Acesta este cu greu cazul eticii, care așteaptă schimbări în sensibilități, moravuri și valori comunitare.
Legea privind autodeterminarea pacientului (PSDA), de exemplu, a fost adoptată în 1990 și a intrat în vigoare la o dată stabilită la începutul anului 1991. Cu toate acestea, presiunea morală în direcția identificării persoanelor împuternicite să ia decizii (pe care PSDA a transformat-o într-o cerință legală) a luat amploare de ceva timp. Aceasta a reprezentat mai mult o mișcare decât un eveniment. Pacienții și medicii se străduiau să schimbe peisajul moral de o generație înainte ca legea să schimbe lucrurile dintr-o lovitură de pix.
A doua distincție din binecunoscuta analiză a lui Hart subliniază forma pe care o ia adesea presiunea morală. În timp ce legea le cere cetățenilor să evite anumite comportamente sub sancțiunea unui prejudiciu fizic sau economic, etica utilizează o presiune de un alt fel. Etica face apel la idealul sau scopul pe care îl servește o regulă. Ea face apel la conștiință sau regret, la vinovăție sau remușcare. În consecință, sancțiunile pot include dezaprobarea socială sau izolarea în cadrul comunității cuiva. Acesta este un răspuns calitativ diferit de cel al legii.
O extensie a acestui lucru este concentrarea legii asupra obligațiilor negative ale unui cetățean față de altul – cu ceea ce un individ nu poate face fără sancțiune socială. Este o reamintire a concentrării legii asupra stabilității instituționale mai degrabă decât asupra idealurilor sociale. Nu legea, ci etica, este cea care abordează obligațiile pozitive de îngrijire și vindecare care preocupă cel mai profund medicina (Morreim, 1991).
Alte modele de raționament etic subliniază această diferență. Etica stabilește adesea mai multe praguri pentru luarea unei decizii adecvate, identificând comportamentul ca fiind obligatoriu, permis sau interzis. În general, etica funcționează mai sus în acest spectru decât legea, care este adesea văzută ca funcționând la nivelul interdicției mai degrabă decât al obligativității. Acest lucru amintește de distincția dintre obligațiile negative și pozitive și, din nou, distinge etica de lege.
În consecință, legea este o creatură reacționară. El nu adoptă cu ușurință soluțiile creative, prospective și intervenționiste ale majorității cadrelor etice – cadre care obligă participanții să evite sau să prevină problemele etice. Legea, în conservatorismul sau reținerea sa, așa cum este numită uneori, alege adesea non-interferența în locul intervenției și permite comunităților (adică jurisdicțiilor) să își dezvolte propriile soluții. Etica are o mai mare libertate de a adopta o abordare mai prescriptivă și generalizabilă.
Un exemplu al naturii mai flexibile a eticii este desfășurarea consultanței etice în îngrijirea la sfârșitul vieții. Consultanții în etică sunt învățați să investigheze relațiile atotcuprinzătoare care pot informa clinicienii cu privire la dorințele de tratament ale unui pacient incompetent. Cu toate acestea, în anumite jurisdicții, există o ierarhie prescrisă legal a membrilor familiei care trebuie consultați.
Această distincție ne readuce la accentul strict pe precedent în sistemul juridic. În loc să susțină precedentul ca forță stabilizatoare a regulilor societale, etica argumentează că tradiția nu este un mandat moral. În etică, nu este suficient ca o problemă să fi fost rezolvată într-un anumit mod în trecut. Principiile și regulile trebuie să fie derivate într-o manieră care să recunoască bogăția fiecărui caz în parte. Într-adevăr, etica, ca domeniu, a dezvoltat recent o combinație mai cazuistică (adică bazată pe cazuri) de abordări bazate pe principii și narative. Această metodă permite ca narațiunea (sau povestea) individuală să ofere mai mult context decât oferă de obicei legea.
John Rawls (1971), marele filosof modern al Americii, a subliniat importanța procesului juridic strict care definește legea. El a scris despre procedurile legale ca fiind moneda morală a legii. Rawls a recunoscut că justiția perfectă poate fi imposibil de atins în toate circumstanțele și că sistemul nostru este unul de justiție procedurală imperfectă. Adică, procedurile procesuale complexe și regulile privind probele sunt principalele componente ale legii. Procesul oferă principala asigurare morală a unui rezultat just. Dacă acesta nu este respectat, nu se face dreptate. De aici și forța tehnicilor în determinarea rezultatului cauzelor juridice.
Etica oferă un echilibru mai mare între proces și rezultat prin accentuarea suplimentară a rezultatului. Deși există un proces general pentru a ajunge la o decizie etică (adesea deductiv și bazat pe consens și principii), rezultatul trebuie să fie și el corect. Dacă procesul a ignorat cumva informațiile relevante, acesta este mutabil și flexibil. Nu și legea.
Ce înseamnă această discuție pentru practician, care trebuie să răspundă la o citație, să dea o depoziție sau să apară în alt mod în instanță? A ști cum să funcționeze în limitele minimaliste, procedurale și bazate pe reguli ale legii este esențial pentru a avea succes în sălile sale. Interogarea propriului avocat cu privire la regulile care vor fi respectate este un punct de plecare important. Știind că procedurile stabilite de calificare, interogare directă, interogare încrucișată și respingere încadrează mărturia cuiva contribuie în mare măsură la calmarea anxietății pe care majoritatea practicienilor o resimt în instanță.
Mai mult, pregătirea unui scenariu pentru mărturie le permite practicienilor să își încadreze expertiza în cerințele cadrului legal. Provocarea interogatoriului direct și a interogatoriului încrucișat este de a exprima gândirea clinică în termeni recognoscibili pentru lege. Concepută ca un forum accesibil profanilor, sala de judecată nu apreciază jargonul și vocabularul specializat. Medicii trebuie să încadreze datele clinice în limbajul juridic specific care guvernează audierea.
Definițiile juridice ale jurisdicției sunt cele care vor determina adesea relevanța informațiilor clinice. Deoarece standardele pot diferi de la o instanță la alta, medicii trebuie să își aplice mărturia la cadrele cunoscute de jurisdicție (de exemplu, periculozitate, interesul superior, judecata înlocuitoare). Acest lucru face ca tranziția de la sala de consultații la sala de judecată să fie mai ușoară.
În plus, procesul juridic contradictoriu îi provoacă pe psihiatri să regândească punctele forte și punctele slabe ale logicii lor clinice. Deoarece psihiatrii nu sunt obișnuiți să expună etica clinică colegială la etica procedurii juridice contradictorii, repetarea răspunsurilor la criticile potențiale este o pregătire utilă. Îi surprinde pe mulți martori debutanți să constate că, adesea, criticile aduse mărturiei lor nu au un ton clinic. Mai degrabă, aceasta derivă din înțelegerea unui profan – un avocat sau un judecător care nu este familiarizat cu semnificațiile clinice pe care practicienii le consideră de obicei ca fiind de la sine înțelese. De exemplu, simpla descriere a schizofreniei ca fiind o gândire dezorganizată și un contact deficitar cu realitatea îi demontează pe unii profani de înțelegerea greșită a bolii ca fiind personalități multiple. Această descriere, simplistă pentru psihiatri, are mai multe șanse de a transmite informații unei instanțe despre nebunie, un concept juridic pe care i se cere să îl abordeze cu informații clinice. A fi clar în utilizarea terminologiei clinice și a o face relevantă pentru criteriile juridice operante contribuie în mare măsură la estomparea criticilor aduse propriei mărturii.
În pofida acestor distincții, dreptul trebuie să își aibă rădăcinile în etică. El trebuie să susțină ceea ce este corect și drept. El trebuie să emane din moravurile și valorile comunității. Din sensul străvechi al acestor termeni, ea trebuie să își extragă forța din tradițiile societății cu privire la ceea ce este bun. De la acest punct de plecare, însă, domeniile se despart. Ele se pot distinge și sunt distincte. Recunoașterea calităților unice ale fiecăruia îmbogățește experiența oricărui practician care trebuie să negocieze calea dintre ele.