Dogmatismul este poziția principală și cea mai veche, atât psihologică, cât și istorică. Gânditorii antici sunt încă animați de o încredere naivă în capacitatea rațiunii umane față de ființă, față de natură, ei nu simt că cunoașterea este o problemă, dogmatismul este pentru Kant poziția care cultivă metafizica fără să fi examinat mai întâi capacitatea rațiunii umane pentru o astfel de cultivare. La Conciliul de la Trento (1545-1563), cuvântul „dogmă” a primit înțelesul tehnic cu care este folosit astăzi în mod obișnuit în sfera religioasă: dogmele sunt acele adevăruri revelate în mod direct de Dumnezeu și recunoscute de Biserică, care constituie un obiect obligatoriu de credință pentru credincioși. Cu toate acestea, cuvântul avea deja o utilizare anterioară. În limba greacă însemna o opinie filozofică, o opinie bazată pe principii și, astfel, cuvintele „dogmă” sau „dogmatic” au fost folosite mult timp. De exemplu, în epoca modernă, Pascal făcea distincția între disciplinele istorice, care depind doar de memorie și de ceea ce au scris alții (istorie, jurisprudență, limbi străine, teologie), și disciplinele dogmatice care, precum geometria, aritmetica, muzica, fizica sau medicina, sunt demonstrative și depind de raționament și experiență. În mod similar, Kant, în ciuda binecunoscutei sale respingeri a metafizicii raționaliste dogmatice în favoarea criticii rațiunii, a caracterizat modul în care rațiunea determină care sunt cunoștințele pure a priori ale rațiunii însăși ca fiind o „procedură dogmatică”: era o demonstrație care proceda din principii pure a priori – o cunoaștere a conceptelor și prin concepte, și nu prin construirea de concepte, ca în matematică, sau prin sinteza intuițiilor empirice și a conceptelor, ca în fizică – al cărei rezultat ar fi o cunoaștere transcendentală (sintetică a priori) despre posibilitatea de a cunoaște obiectele în general.Parte a filozofiei care se ocupă cu esența ființei și a realității, cu manifestările, proprietățile, principiile și cauzele prime ale acesteia.
