Hiponatremia
Hiponatremia este o complicație mai puțin frecventă, dar gravă, a tratamentului cu diuretice. Diureticele tiazidice au o probabilitate mai mare decât diureticele cu anse de a provoca hiponatremie. Diureticele cu ansa inhibă transportul sodiului (Na+) în măduva renală și împiedică generarea unui gradient osmotic maxim. Astfel, capacitatea de concentrare urinară este afectată în cazul diureticelor cu anse. Alternativ, diureticele de tip tiazidic cresc excreția de Na+ și împiedică diluția maximă a urinei, păstrând în același timp capacitatea de concentrare înnăscută a rinichiului. Atunci când apare hiponatremia legată de diuretice, aceasta apare de obicei la femeile vârstnice și este de obicei observată la scurt timp după începerea tratamentului (în primele 2 săptămâni). Cu toate acestea, hiponatremia legată de diuretice poate apărea cu întârziere, chiar și după mai mulți ani de tratament. Mai mulți factori contribuie la înclinația femeilor către hiponatremia legată de diuretice, inclusiv vârsta, masa corporală redusă, răspunsul natriuretic exagerat la un diuretic tiazidic, capacitatea diminuată de excreție a apei libere și aportul scăzut de substanțe solubile autoimpus. Independent de această constelație de factori de risc, s-a sugerat că aparenta preponderență feminină a evenimentelor adverse hiponatremice induse de tiazide este legată de suprareprezentarea femeilor în cohortele tratate cu tiazide, mai degrabă decât de susceptibilitatea intrinsecă la tulburarea electrolitică.
Hiponatremia ușoară asimptomatică legată de diuretice (de obicei între 125-135 mmol/L) poate fi gestionată în mai multe moduri (care nu se exclud neapărat reciproc), inclusiv: restricționarea aportului de apă liberă, înlocuirea pierderilor de potasiu (K+), întreruperea tratamentului cu diuretice sau trecerea la tratamentul cu diuretice cu anse, dacă tratamentul cu diuretice rămâne necesar. Hiponatremia severă, simptomatică (în general <125 mmol/L), complicată de convulsii sau alte sechele neurologice active, reprezintă o adevărată urgență medicală. O scădere a Na+ seric la acest grad necesită o terapie intensivă; cu toate acestea, acest nivel de hiponatremie simptomatică nu trebuie corectat prea rapid, deoarece în aceste circumstanțe a apărut sindromul osmotic demielinizant. Riscurile unei hiponatremii continue trebuie să fie puse în balanță cu cele ale unei corecții prea grăbite, iar recomandările actuale sunt că Na+ plasmatic nu trebuie corectat cu mai mult de 0,5 mmol/h în primele 24 de ore de tratament. Ritmul de corectare a hiponatremiei trebuie încetinit odată ce s-a atins un interval de Na+ seric ușor hiponatremic (aproximativ 125-130 mmol/L). Acuitatea (≤48 de ore) hiponatremiei influențează, de asemenea, viteza cu care este corectată hiponatremia. Controversele încă înconjoară o serie de aspecte ale terapiei hiponatremiei.
.