Omul epuizează resursele pământului într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Acesta este produsul unei populații globale în creștere, înmulțită cu un nivel tot mai mare de consum pe persoană. Mai mulți oameni pe planetă duce la mai mult:
- Efluenți din canalizare și de la depozitele de animale
- Fertilizatori, erbicide și pesticide
- Combustibili fosili extrași și arși
- Combustibili fosili extrași și arși
- Pământuri despădurite și dezvoltate
- Pământuri erodate și degradat
- Minerale extrase
- Deșeuri și subproduse toxice de producție
Toate aceste lucruri epuizează sau degradează resursele naturale ale Pământului. Se estimează că amprenta ecologică a umanității (o măsură a consumului) este de o dată și jumătate mai mare decât capacitatea Pământului de a furniza în mod durabil resursele necesare pentru a satisface această cerere. Deficitul dintre oferta de resurse și cererea de resurse este acoperit prin epuizarea (sau degradarea) capitalului natural – lucruri precum apa dulce, solul, terenurile forestiere, zonele umede și biodiversitatea.
Apa
Apa este esențială pentru toate formele de viață. O cantitate prea mică de apă curată poate avea un impact negativ enorm. Calitatea și conservarea apei sunt probleme acute care trebuie abordate.
Calitatea apei
Poluarea apei este cauzată de o schimbare în compoziția acesteia din cauza activității umane. Cele trei surse majore de poluare a apei sunt cele municipale, industriale și agricole.
Ciclul hidrologic este ciclul în care apa se evaporă din mare și este precipitată pe uscat – ploaie, grindină și zăpadă – și este înmagazinată în sol sub formă de apă subterană (care în cele din urmă este evacuată în cursurile de apă) sau, dacă nu poate fi absorbită, se întoarce în mare prin scurgere.
Major parte din poluarea deversată – în mod deliberat sau accidental – pe uscat sau direct în căile navigabile va ajunge în cele din urmă în mare, unde va afecta ecosistemele marine.
Toate deversările, dacă nu pot fi oprite, trebuie să fie tratate sau gestionate în alt mod corespunzător.
Combustibili fosili
Combustibilii fosili sunt de departe cea mai mare sursă de energie în economiile moderne – cărbunele și gazele pentru producerea de electricitate; și benzina, motorina și combustibilii de tip kerosen pentru transportul terestru, maritim și aerian.
Circa două treimi din electricitatea mondială este generată de centrale electrice pe bază de cărbune, iar cărbunele este responsabil pentru mai mult de un sfert din emisiile globale de CO2. Cărbunele este cel mai murdar combustibil fosil din punct de vedere al emisiilor de gaze cu efect de seră. De exemplu, pentru fiecare kilowatt-oră de electricitate produsă într-o centrală electrică pe bază de cărbune se eliberează, de obicei, aproximativ 0,92 kg de CO2. Gazul este un combustibil relativ mai puțin intensiv în ceea ce privește emisiile de dioxid de carbon – aproximativ 0,52 kg de CO2 sunt de obicei eliberate pentru fiecare kilowatt-oră de electricitate produsă într-o stație alimentată cu gaz.
Din păcate, nu ne reducem dependența de cărbune. De fapt, emisiile de cărbune vor crește enorm din cauza unui val de noi centrale electrice pe bază de cărbune în pregătire. În noiembrie 2012, World Resources Institute a raportat că 1.199 de noi centrale pe cărbune cu o capacitate instalată totală de 1.401.268 megawați (MW) sunt propuse la nivel global. Dacă toate aceste proiecte vor fi construite, s-ar adăuga o nouă capacitate de producere a energiei electrice pe bază de cărbune care ar fi de aproape patru ori mai mare decât capacitatea actuală a tuturor centralelor pe bază de cărbune din Statele Unite.
Arderea benzinei și a motorinei pentru transport eliberează, de asemenea, cantități uriașe de dioxid de carbon în atmosferă. La arderea unui litru de benzină se eliberează aproximativ 2,3 kg de CO2 și aproximativ 2,7 kg pentru fiecare litru de motorină.
Petrolul de vârf
Din păcate, din punctul de vedere al schimbărilor climatice, există suficiente rezerve de cărbune pentru a rezista sute de ani. Cu toate acestea, se crede că am atins sau ne apropiem de vârful producției de petrol, moment în care cantitatea de petrol produsă va scădea pe măsură ce rezervele se vor epuiza. Citiți mai multe despre Peak Oil”
Utilizarea terenurilor și a solului
Utilizarea terenurilor și practicile de gestionare a terenurilor au un impact major asupra resurselor naturale, inclusiv asupra apei, solului, nutrienților, plantelor și animalelor. Informațiile privind utilizarea terenurilor pot fi utilizate pentru a dezvolta soluții pentru problemele de gestionare a resurselor naturale, cum ar fi salinitatea și calitatea apei. De exemplu, corpurile de apă dintr-o regiune care a fost defrișată sau care are parte de eroziune vor avea o calitate a apei diferită față de cele din zonele împădurite.
Două dintre cele mai mari probleme legate de utilizarea terenurilor sunt:
Contaminarea
Contaminarea solului este depunerea indusă de om a unor substanțe dăunătoare care nu sunt un produs al acumulării naturale sau al formării solului. Multe activități umane, de la activitățile miniere, producția industrială și agricolă până la transportul rutier, au ca rezultat poluarea care se poate acumula în sol sau care poate duce la reacții biologice și chimice în sol.
Eroziune
Eroziunea solului este îndepărtarea solului de către vânt și apă. Acest proces natural este intensificat de activitățile umane, cum ar fi defrișările în scopuri agricole, modificările condițiilor hidrologice, pășunatul excesiv și alte activități agricole necorespunzătoare. Eroziunea poate duce la degradarea solului și, în cele din urmă, la distrugerea completă.
Utilizarea terenurilor pentru agricultură
Agricultura folosește solurile și apa ca resursă pentru producția de alimente și, în același timp, are impact asupra acestor resurse. Amploarea și cauzele impactului agriculturii asupra mediului, în special în funcție de fermă și de tipul de cultură, variază semnificativ. Cu toate acestea, căutarea continuă a eficienței, a reducerii costurilor și a creșterii dimensiunii producției are ca rezultat presiuni substanțiale asupra mediului, peisajelor și biodiversității, în special în zonele cele mai intensiv cultivate. În același timp, agricultura rămâne esențială pentru menținerea multor peisaje culturale.
Producția agricolă în întreaga Noua Zeelandă continuă să se bazeze pe resurse neagricole, cum ar fi îngrășămintele anorganice și pesticidele. Cu toate acestea, s-a înregistrat un declin în utilizarea acestor resurse și, în special în Europa de Est, o reducere a presiunii asupra mediului.
Sunt evidente schimbările recente către sisteme de producție prietenoase cu mediul, de exemplu, producția organică și sistemele de cultivare conservativă a solului.
În ceea ce privește conservarea resurselor, cele mai importante efecte ale producției arabile și zootehnice sunt cele legate de eroziunea solului și, respectiv, de levigarea nutrienților. Eroziunea solului crește odată cu ponderea terenurilor arabile în utilizarea totală a terenurilor, atenuată de factorii fizici de fond (pantă, tip de sol, regim pluviometric) și de practicile agricole.
Lixividarea nutrienților este cauzată atunci când aplicarea gunoiului de grajd și a îngrășămintelor minerale depășește cererea de nutrienți a culturilor.
În timp ce agricultura poate exercita o presiune semnificativă asupra mediului, ea însăși este supusă unor efecte negative asupra mediului legate de poluarea aerului și de dezvoltarea urbană.
De asemenea, impermeabilizarea solului de către infrastructura de transport sau de locuințe elimină sute de hectare de teren agricol în fiecare an.
Exploatare minieră & resurse minerale
Termenul „minerale” se referă la o varietate de materiale care se găsesc în pământ. Acesta include metale, cum ar fi fierul, cuprul și aurul; minerale industriale, cum ar fi varul și ghipsul; materiale de construcție, cum ar fi nisipul și piatra; și combustibili, cum ar fi cărbunele și uraniul.
Mineritul, prin definiție, este o industrie extractivă, adesea cu impacturi sociale și de mediu uriașe care persistă mult timp după ce mina s-a închis. De exemplu, drenajul acid (în cazul în care acidul sulfuric este creat de ploaia care cade pe sterilul expus) este o problemă cu o durată de viață deosebit de lungă.
Faptul este că societatea modernă este total dependentă de produsele mineritului – de la telefoane mobile, la Ipod-uri, la pluguri, mașini și chiar drumuri. Provocarea este și mai complicată, având în vedere că multe zone miniere se suprapun cu domenii ancestrale, păduri și habitate bogate în biodiversitate.
În 2000, minele din întreaga lume au extras aproximativ 900 de milioane de tone de metal – și au lăsat în urmă aproximativ 6 miliarde de tone de deșeuri de minereu. Această cifră nu include pământul surpat mutat pentru a ajunge la minereuri. Nu există nicio modalitate fiabilă de a elimina în mod discret miliardele de tone de materiale. Deversările catastrofale de deșeuri miniere din ultimii ani au dus la uciderea enormă de pești, la poluarea solului și a apei și la afectarea sănătății umane.
Costul uman
Sute de mii de oameni au fost dezrădăcinați pentru a face loc proiectelor miniere. Mulți alții au fost nevoiți să renunțe la ocupațiile tradiționale și să suporte efectele traiului lângă o mină care le otrăvește rezervele de apă sau lângă o topitorie care poluează aerul pe care îl respiră.
În fiecare an, 14.000 de lucrători minieri sunt uciși în accidente de muncă, iar mulți alții sunt expuși la substanțe chimice sau particule care le cresc riscul de afecțiuni respiratorii și anumite tipuri de cancer.
Ineficiența
Mineritul este extrem de ineficient. Pe baza cifrelor de la sfârșitul anilor 1990, mineritul a consumat aproape 10% din energia mondială, este responsabil pentru 13% din emisiile de dioxid de sulf și se estimează că amenință aproape 40% din suprafețele de pădure nedezvoltate din lume. Cu toate acestea, reprezintă în mod direct 0,5% din ocuparea forței de muncă și 0,9% din PIB.
În „Scrapping Mining Dependence” (Capitolul 6 din State of the World 2003), Payal Sampat prezintă modalități alternative prin care lumea își poate satisface cererea de minerale. De exemplu, este nevoie de cu 95% mai puțină energie pentru a produce aluminiu din materiale reciclate decât din minereu de bauxită; reciclarea cuprului necesită între cinci și șapte ori mai puțină energie decât prelucrarea minereului; în timp ce oțelul reciclat folosește de două până la trei ori și jumătate mai puțină energie. Cu toate acestea, politicile guvernamentale continuă să favorizeze extracția, lăsând potențialul reciclării prost realizat.