CTMU al lui Chris Langan este o teorie metafizică/filozofică a tuturor lucrurilor, o „teorie a teoriilor” într-un alt termen. Ea explică natura profundă a realității, apariția ei, încotro se îndreaptă și care este scopul ei.
Teoria este renumită pentru faptul că este dificil de înțeles și acest lucru a atras pe nedrept (în locul unui discurs corect) disprețul ad-hominem din partea culturii reducționiste materiale care pătrunde în epoca noastră modernă. Dar, după cum voi spera să arăt (dacă cineva are pur și simplu o minte deschisă), ideile de bază sunt ușor de înțeles, dar confruntarea cu implicațiile lor este o poartă de acces care va necesita studierea cu pasiune a conceptelor fundamentale și a teoriei în sine pentru a intra.
Dacă doriți să treceți peste încercarea mea de a oferi o explicație mai ușoară, lucrarea completă este disponibilă aici: http://hology.org/ așa cum a fost încă din 2002.
În cuvintele lui Chris „Realitatea este un limbaj care vorbește cu el însuși despre el însuși”.
Fără alte deschideri, să trecem la subiect.
Nașterea Universului.
Precedând Big bang-ul (ceea ce se înțelege a fi nașterea universului) fizicienii, filozofii și teologii deopotrivă au încercat cu toții să explice (cu diferite grade de succes) ce a existat înainte de univers și ce a dat naștere acestuia (ce l-a premeditat). În cazul filozofilor, mulți ar fi forțați să admită că nu se poate ca literalmente să nu fi fost nimic care să fi precedat și să fi dat naștere universului (nimic ca și cum nu ar fi existat un singur lucru).
Toate lucrurile care încep să existe au o cauză, principala sursă de controversă cu privire la această premisă este dacă cauza este externă sau internă (adică dacă este auto cauzată sau exo- cauzată (cauzată de altceva)). Un lucru asupra căruia cred că putem fi cu toții de acord este că ceva trebuie să existe pentru a genera o cauză. Acest lucru exclude serios perioada de dinaintea Big Bang-ului ca fiind un loc în care nu a existat nici un singur lucru, și face în mod expres clar că ceva trebuia să fie acolo.
Acest ceva capătă natura a ceea ce fizicienii numesc spumă cuantică. Definită ca o teorie cuantică a gravitației în care spațiu-timpul ar avea o natură spumoasă, tremurândă și ar consta din multe regiuni mici, în continuă schimbare, în care spațiul și timpul nu sunt definite, ci fluctuante.
După cum vă puteți da seama din descrierea de mai sus, spuma cuantică sună foarte nedefinit, în sensul că în ea nu a fost definit nici un spațiu-timp sau vreun tip de structură. Putem vedea că aceasta este o descriere rezonabilă pentru a i se da deoarece universul, structura sa de spațiu și timp (realitatea noastră) nu a fost încă definită, așa că, în mod logic, înainte de a fi definită a fost nedefinită. Simplu și de necontestat.
Introduceți UBT:
Spuma cuantică face de fapt loc unui concept mai bogat găsit în CTMU cunoscut sub numele de Unbound Telesis (UBT) care înseamnă literalmente, scop nemărginit. UBT se aseamănă foarte mult cu spuma cuantică prin faptul că este un tărâm pur nedefinit, lipsit de constrângeri informaționale, adică este complet neconstrâns și este capabil să ia natura oricărei definiții, semnificații, ontologii sau structuri.
Pentru a înțelege cu adevărat acest concept, imaginați-vă, dacă vreți, legile fizicii devenind brusc altceva, energia nu mai este egală cu masa prin viteza luminii la pătrat, fiecare forță nu mai are o forță egală și opusă, masa electronului ar putea fi orice. În mod similar pentru logică, imaginați-vă că logica sentențială nu este definită, enunțuri logice de ordinul întâi de genul x = x nu pot exista pentru că x și nici măcar propozițiile însele nu au fost definite.
În UBT x poate fi x ∧ ¬ x. adică x poate fi egal cu el însuși și nu egal cu el însuși în același timp, o contradicție. Dacă vă imaginați acest scenariu până la capăt se poate ajunge să vedeți UBT ca pe un fel de tărâm al paradoxului pur, unde structura și ființa nu au fost definite pentru că regulile pentru existența lor trebuie să fie mai întâi definite și delimitate.
Atunci ce a definit regulile pentru existența universului nostru? Răspunsul trebuie să fie că el însuși le face, el însuși le cauzează, deoarece pentru ca o cauză externă să genereze realitatea trebuie să afecteze realitatea și, prin urmare, este conținută în realitatea însăși, deoarece realitatea conține tot ceea ce este real.
O cauză nu poate fi cu adevărat separată de efectul pe care îl creează, deoarece pentru ca o cauză să genereze un efect trebuie să existe într-un mediu relațional care îi permite să facă acest lucru (un mediu care pune în legătură cauza și efectul) și acel mediu trebuie să fie realitatea. Așadar, putem vedea că cauzele externe nu pot fi separate în mod distinct de realitate, deoarece ele necesită interacțiune cu realitatea pentru a o provoca (ceea ce implică faptul că trebuie să fie suficient de asemănătoare cu realitatea pentru a o produce, dacă sunt complet diferite de realitate, atunci cauza nu poate interacționa cu realitatea pentru a o provoca), ceea ce face ca realitatea să fie „auto-cauzatoare” sau, așa cum reiese din UBT, „auto-definitoare”.
Dar de ce a ales legile fizicii și ale logicii ca reguli fundamentale? Răspunsul, trebuie să se conformeze coerenței logico-matematice pentru a avea o structură stabilă și pentru a nu se prăbuși sub propria sa autocontradicție. O introducere utilă pentru a înțelege mai bine acest lucru este aici: https://youtu.be/edwYu20SMFc
Dacă realitatea se contrazice pe undeva (legile fizicii variază, legile logicii variază) atunci ea s-ar fi prăbușit deja (de exemplu, mult, mult mai devreme decât mai târziu). Pentru că dacă natura nu este întotdeauna uniformă, mecanismul care îi controlează uniformitatea ar fi unul arbitrar (unul aleatoriu din punct de vedere matematic) în loc de unul ales, ceea ce înseamnă că universul ar fi maxim entropic, autodistrugându-se instantaneu.
Așa, problema inducției în știință, în care prin natura este doar presupusă a fi uniformă, este rezolvată prin deducția că natura trebuie să fie uniformă, altfel niciuna dintre aceste propoziții și gânduri pe care noi doi le avem nu ar exista.
Imaginați-vă că aveți un prieten pe nume Dan care are 1,80 m, în această realitate îl puteți percepe ca având 1,80 m pentru că există legi care permit ca percepția să fie posibilă. Acum imaginează-ți o realitate alternativă sau o lume care ar putea exista în care îl poți percepe pe Dan ca având 1,80 m și 1,80 m în același timp, o contradicție. O astfel de lume nu se poate forma din UBT pentru că este incoerentă, este autocontradictorie sau complet paradoxală prin natura ei. Dacă chiar și o singură parte a unui sistem este contradictorie, atunci întregul sistem este autocontradictoriu și, prin urmare, nu s-ar putea susține pe sine și s-ar prăbuși, împiedicându-l să fie o realitate în care se pot forma observatori și, prin urmare, făcând imposibilă o realitate în care am putea fi.
Aceasta înseamnă că realitatea trebuie să fie configurată pentru a permite observatorilor să apară în ea, ceea ce implică faptul că mintea determină realitatea. Și din moment ce acești observatori nu pot fi separați de realitate (pentru că se află în ea), ei sunt, într-un sens literal, realitatea în actul de a se observa pe sine.
Coerența este bună, incoerența este rea.
Cu un ultim cuvânt despre UBT, din moment ce există mereu (este mereu prezentă) pentru că este negația logică a logicii (antiteza logicii), ea există ca un complement necesar al logicii, iar realitatea se definește în mod constant din afara ei.
Acest lucru poate fi înțeles în termeni mai poetici ca absența luminii este întuneric, sau întunericul este absența luminii. Urmează mai departe că realitatea se află într-un proces de alegere a ceea ce este (ceea ce implică întotdeauna alegerea a ceea ce nu este). Adică se decide pe sine prin negare, prin negarea ei însăși.
Problema răului poate fi rezolvată atunci înțelegând că răul este tot ceea ce este incoerent (UBT) (deoarece incoerența distruge sensul) binele poate fi înțeles ca fiind tot ceea ce este coerent, ceea ce este întreg și că realitatea alege să nu fie rea prin rezolvarea propriului sens în raport cu constrângerea. Acest lucru înseamnă că răul va fi în cele din urmă distrus, dar această distrugere trebuie să fie în mod logic un proces (o serie de evenimente secvențiale) care trebuie să aibă loc, este necesar din punct de vedere logic pentru ca distrugerea răului să aibă loc.
O modalitate bună de a vă face o idee despre acest lucru, în stilul sfaturilor de viață, este discuția fizicianului David Bohm despre integralitate https://youtu.be/mDKB7GcHNac
Realitatea ca o minte.
UTMC dovedește că realitatea este o construcție conștientă de sine, conștientă de sine, aka este inteligentă. Pentru a demonstra acest lucru, va trebui să avem o definiție a ceea ce este inteligența. Învățarea profundă este un domeniu al învățării automate care utilizează rețele neuronale cu multe straturi (obiecte matematice care aproximează rețelele neuronale ale creierului, care sunt ele însele matematice).
(Se arată mai jos, asemănările structurale și matematice dintre un neuron bazat pe siliciu și unul biologic):
Neuronii sunt obiecte matematice care primesc intrări (date sau informații) (a se vedea la rubrica intrări din imagine) și le combină cu ponderi (biasuri sau prejudecățile neuronului) și dau la ieșire o funcție care este o combinație a acestor intrări și biasuri în raport cu o rată de învățare. Creierul uman conține aproximativ 100 de miliarde de astfel de neuroni care funcționează în paralel pentru a calcula o clasificare a ieșirii, pe baza intrărilor pe care le primește și a presupunerilor sale cu privire la relevanța acestor intrări (prejudecățile sau convingerile sale).
Din această explicație putem înțelege că inteligența este un sistem de procesare a informației și de generare a informației. Pe măsură ce primește informații (adică informații în sensul de anumite posibilități selectate, cu excluderea altor posibilități care ar putea fi selectate) îi aplică o procedură matematică și le transformă într-o stare de ieșire, generând informații.
Dacă creierul procesează informații, atunci toate sub-componentele sale trebuie să facă la fel (deși la niveluri diferite de complexitate).
Prin urmare, rezultă că dacă se poate demonstra că acest tip de capacitate generalizată de procesare a informației există la nivelul blocurilor fundamentale ale realității (particulele componente), atunci se poate demonstra că realitatea este pretutindeni, în orice moment, procesând și generând informații.
Să vedem dacă putem arăta că un atom procesează informații:
Când un electron este lovit de o radiație electromagnetică (intrare informațională), electronul sare în sus sau în jos pe o orbită de energie mai mică sau mai mare, în funcție de lungimea de undă (tipul de intrare) a radiației pe care o primește. El emite apoi (generarea de informații sau transformarea stării) un foton cu o lungime de undă care depinde de lungimea de undă a nivelului energetic al fotonului care i-a fost introdus și, prin urmare, de energia maximă sau minimă posibilă pe care o poate emite (polarizare).
În acest caz, polarizarea ar fi pragul energetic al sistemului atomic, dacă acesta depășește o anumită limită inferioară sau superioară, atunci vom avea dezintegrare radioactivă. Acesta este un exemplu de limită invariantă a ceea ce poate fi actualizat în realitate, cu o marjă de variație destul de mare între ele.
Biasarea în operatorii neuronali ai creierului uman poate fi, în mod evident, de asemenea, variantă (ca și credințele adevărate sau false), dar nu dincolo de limitele care sunt stabilite de materiile limite invariante. Aceasta este o formă de constrângere care permite ca libertatea să existe, constrângerea este necesară pentru libertate, deoarece a constrânge ceva înseamnă a-l defini, iar a-l defini înseamnă a-i da reguli (legile fizicii). Dacă ar fi nedefinit, noi nu am exista, iar realitatea s-ar prăbuși înapoi în tărâmul primordial al UBT.
Dacă un atom nu făcea nimic asemănător cu procesarea informației, atunci creierul nu poate face procesarea informației. Părțile alcătuiesc întregul.
Acest lucru arată că ceea ce fac atomii este, în cele din urmă, tot procesare de informații, atribuindu-le o formă reală, dar foarte de bază, de inteligență și conștiință de sine. Deoarece radiația pe care o primește electronul unui atom nu provine de la un alt electron de pe un atom care există în afara realității (deoarece realitatea conține tot ceea ce este real), acest lucru face ca realitatea să fie pretutindeni, în orice moment, percepându-se pe sine într-un act de contemplare sau de modelare de sine (ceea ce fac mințile).
Din moment ce informația trebuie să existe pentru a fi procesată, informația trebuie să se proceseze pe ea însăși, la diferite niveluri de variante (Omul)și invariante (Fizica).
Acest lucru face ca realitatea să fie un continuum stratificat de procesare inteligentă a informației, cu capacitatea de a se percepe pe sine distribuită pretutindeni la diferite niveluri de capacitate. A fi înseamnă a fi perceput, a fi înseamnă a fi în comuniune (comunicare) cu sine, ființa ca și comuniune.
Realitatea este pretutindeni autoasemănătoare și autoprocesată, o simetrie.
Există ca un sistem meta-cibernetic. Meta, însemnând ceva de tip superior sau de ordinul doi și Cibernetic, însemnând un sistem de comunicare și control automat atât la mașini cât și la ființele vii.
În plus, din moment ce ceea ce fac aceste procese este în ultimă instanță matematic, iar matematica este un limbaj (iar limbajul este singurul mod posibil de a comunica), realitatea este un limbaj de autoprocesare și autoconfigurare (SCSPL).
Autoreferință inevitabilă în logică.
Limbajul SCSPL poate fi redus la părțile sale logice matematice de bază, tautologiile (deoarece tot limbajul se bazează pe tautologii pentru a exista, deoarece o tautologie este o afirmație care este adevărată prin necesitate sau în virtutea formei sale logice).
A ∨ ¬A
1 sau 0.
Pentru a genera informație trebuie să se selecteze dintr-o matrice tautologică, deci selectarea lui A din A sau nu A este o procedură matematică care generează infomație. Dar de unde provin tautologiile care permit generarea de informație? Ele vin de la ele însele. A sau nu A nu se poate reduce decât la o tautologie, ceea ce înseamnă că tautologiile se conțin pretutindeni pe ele însele.
Ca exemplu:
(A ∨ ¬A) ⇒ ¬(A ∧ ¬A)
Pentru ca orice expresie logică să aibă loc, motoarele prime de bază ale expresiei limbajului trebuie să se conțină în mod necesar pe ele însele, altfel ele vor fi împiedicate să permită orice tip de expresie coerentă.
Din moment ce se conțin pe ei înșiși, ei se exprimă întotdeauna pe ei înșiși.
Această logică autoincluzivă validează propoziția „realitatea conține tot ceea ce este real”, deoarece dacă ansamblul tuturor ansamblurilor nu se poate conține pe sine, atunci chiar și o conținere parțială este imposibilă, dovedind că logica este imposibil de folosit pentru a percepe.
A=A.
.