Scopul din spatele opțiunii publice a fost acela de a face mai accesibile asigurările de sănătate pentru cetățenii neasigurați care fie nu-și pot permite să plătească primele asiguratorilor de sănătate privați, fie sunt respinși de aceștia din cauza unei afecțiuni preexistente. Susținătorii au susținut, de asemenea, (și au propus posibile modalități) că o companie de asigurări guvernamentală (opțiunea publică) ar putea exercita presiuni asupra companiilor private de asigurări de sănătate pentru a reduce costurile primelor și a accepta marje de profit mai rezonabile, încurajându-le, în același timp, să creeze planuri mai competitive cu o acoperire mai largă, precum și să creeze, în cele din urmă, o piață a asistenței medicale mai competitivă și la prețuri rezonabile în întreaga industrie, prin încurajarea unor tratamente și practici mai eficiente și, în cele din urmă, să genereze o sursă importantă de venituri nefiscale pentru guvern, ceea ce ar putea contribui la reducerea ratei de creștere a deficitului bugetar. Susținătorii au propus ca acest lucru să fie realizat prin plata inițială a medicilor și spitalelor cu 4%-5% mai mare pentru cererile de despăgubire decât media plătită de asigurătorii privați, dar prin perceperea unor prime mai mici decât acestea, creând astfel un produs mai larg acceptat și mai competitiv – ceea ce îl face să devină alegerea evidentă și să forțeze asigurătorii privați de sănătate să își creeze propriile planuri de asigurare similare, la prețuri rezonabile și cu mai multe caracteristici. O opțiune publică ar fi capabilă să ofere astfel de opțiuni competitive, deoarece nu ar funcționa ca o afacere tradițională cu scop lucrativ, în care prioritatea principală este maximizarea profitului, așa cum este cazul asigurătorilor de sănătate privați – ci ar funcționa ca o organizație non-profit, în care toate fondurile sunt obținute din prime (minus cheltuielile de funcționare), ar putea fi plătite pe baza cererilor de despăgubire (beneficiind în mod direct deținătorul poliței de asigurare, în loc ca o cantitate disproporționată de venituri generate de primele plătite asiguratorului de către deținătorul poliței de asigurare să servească unor utilizări corporative tipice, cum ar fi salariile și bonusurile multimilionare ale directorilor executivi, dividendele din acțiuni și fluxurile de numerar excedentare). În plus, influența și puterea guvernului ar fi folosite pentru a încuraja (în primul rând) spitalele (precum și grupurile și colectivele medicale) să schimbe lucrătorii medicali, care în prezent sunt plătiți direct de către asigurători în funcție de fiecare cerere în parte (adică pentru fiecare procedură în parte), pentru a lucra în mod cât mai cooperativ posibil, în echipe eficiente, și a primi venituri sub formă de salarii, ceea ce, în opinia susținătorilor, ar fi mai eficient și ar reduce complexitatea asociată cu facturarea medicală, simplificând atât contabilitatea, cât și scăderea costurilor generale ale asistenței medicale. Acest lucru i-ar afecta în primul rând doar pe medici, în special pe specialiști, cum ar fi chirurgii, deoarece majoritatea asistentelor și a tehnicienilor medicali sunt deja plătiți cu salarii, precum și pentru a face presiuni asupra grupurilor de furnizori de servicii medicale și a spitalelor să cerceteze și să utilizeze metodele și tratamentele cele mai eficiente din punct de vedere al costurilor și să lucreze în echipe mai cooperante, ceea ce ar permite ca angajații să fie salariați, spre deosebire de sistemul actual, în care lucrătorii cei mai bine plătiți (în principal medicii și echipele specializate) sunt plătiți individual pentru fiecare procedură pe care o efectuează/pacient pe care îl tratează.
Susținătorii unui plan public, cum ar fi editorialistul E. J. Dionne de la The Washington Post, susțin că în multe locuri din Statele Unite există monopoluri în care o singură companie, sau un set mic de companii, controlează piața locală de asigurări de sănătate. Economistul și editorialistul Paul Krugman de la The New York Times a scris, de asemenea, că există monopoluri locale de asigurări în multe dintre statele mai mici, acuzându-i pe cei care se opun ideii unui plan public de asigurări ca fiind apărători ai monopolurilor locale. El a argumentat, de asemenea, că ideile tradiționale de concurență benefică pe piață nu se aplică industriei asigurărilor, având în vedere că asigurătorii concurează în principal prin selectarea riscurilor, susținând că „cele mai de succes companii sunt cele care fac cea mai bună treabă în a refuza acoperirea celor care au cea mai mare nevoie de ea.”
Economistul și fostul secretar al Muncii din SUA, Robert Reich, a susținut că numai o „opțiune publică mare, națională” poate forța companiile de asigurări să coopereze, să facă schimb de informații și să reducă costurile, acuzând în același timp companiile de asigurări și farmaceutice că au condus campania împotriva opțiunii publice.
Mulți politicieni democrați s-au pronunțat public în favoarea opțiunii publice din diverse motive. Președintele Obama a continuat să facă campanie în favoarea opțiunii publice în timpul dezbaterii. În cadrul unui miting public din Cincinnati, la 7 septembrie 2009, președintele Obama a declarat:: „Continui să cred că o opțiune publică în cadrul coșului de opțiuni de asigurare ar contribui la îmbunătățirea calității și la scăderea costurilor.” Președintele s-a adresat, de asemenea, unei sesiuni comune a Congresului la 9 septembrie 2009, reiterându-și apelul pentru o opțiune publică de asigurare, afirmând că nu are „niciun interes să scoată companiile de asigurări din afaceri”, afirmând în același timp că opțiunea publică ar trebui „să fie autosuficientă” și să reușească prin reducerea costurilor generale și a motivelor de profit. Reprezentanta democrată Sheila Jackson-Lee, care reprezintă cel de-al 18-lea district al Congresului din Houston, a fost de părere că o „opțiune publică viguroasă” va fi inclusă în proiectul de lege final și ar fi „benefică pentru statul Texas.”
Planuri alternativeEdit
Proiectul de lege final, Patient Protection and Affordable Care Act (Legea privind protecția pacienților și îngrijirea la prețuri accesibile), a inclus prevederi privind deschiderea unor burse de asigurări de sănătate în fiecare stat până la 1 octombrie 2013. Întrucât legea le impune americanilor să cumpere asigurări de sănătate, guvernul federal va oferi subvenții americanilor cu niveluri de venit de până la de patru ori nivelul federal de sărăcie.
O propunere alternativă este aceea de a subvenționa cooperativele de asigurări de sănătate private, non-profit, pentru a le face să devină suficient de mari și de bine stabilite pentru a putea oferi, eventual, economii de costuri Politicienii democrați, precum Howard Dean, au criticat renunțarea la opțiunea publică în favoarea cooperativelor, ridicând întrebări cu privire la capacitatea cooperativelor de a concura cu asigurătorii privați existenți. Paul Krugman a pus, de asemenea, sub semnul întrebării capacitatea cooperativelor de a concura.
Deși este dificil din punct de vedere politic, unii politicieni și observatori au pledat pentru un sistem cu un singur plătitor. Un proiect de lege, United States National Health Care Act, a fost propus pentru prima dată de către reprezentantul John Conyers în 2003 și de atunci a fost propus în permanență, inclusiv în timpul dezbaterii privind opțiunea publică și Legea privind protecția pacientului și îngrijirea la prețuri accesibile. Președintele Obama s-a pronunțat împotriva unei reforme cu plătitor unic, declarând în sesiunea comună a Congresului că „este mai logic să ne bazăm pe ceea ce funcționează și să reparăm ceea ce nu funcționează, decât să încercăm să construim un sistem complet nou de la zero”. Obama își exprimase anterior că este un susținător al unui program universal de sănătate cu plătitor unic, în timpul unei conferințe AFL-CIO din 2003.
În Senat au fost propuse o serie de alternative la opțiunea publică. În loc de a crea o rețea de planuri publice la nivel de stat, senatorul Olympia Snowe a propus un „declanșator” prin care un plan ar fi pus în aplicare la un moment dat în viitor în statele care nu au mai mult de un anumit număr de concurenți de asigurări private. Senatorul Tom Carper a propus un sistem „opt-in”, în care guvernele statelor aleg singure dacă să instituie sau nu un plan public. Senatorul Chuck Schumer a propus un sistem „opt-out”, în care guvernele statelor ar face parte inițial din rețea, dar ar putea alege să evite să ofere un plan public.
.