La 1 august 1790, un student precoce pe nume Victor Frankenstein a înaintat o propunere radicală unui comitet de etică de la Universitatea din Ingolstadt, Bavaria. Sub titlul „Mecanisme electrochimice de animație”, Frankenstein a explicat cum dorea să „inverseze procesele morții” prin colectarea „unei mari varietăți de specimene anatomice umane” și punerea lor laolaltă pentru a încerca să „readucă viața acolo unde a fost pierdută.”
Frankenstein a asigurat comisia de evaluare instituțională (IRB) că avea cele mai înalte standarde etice. „Dacă reușesc să anim complet un om sau o creatură asemănătoare cu un om, îi voi oferi creaturii informații despre studiu și îi voi permite, dacă este capabilă, să aleagă dacă dorește sau nu să participe mai departe la continuarea observației și a studiului”, a precizat savantul în devenire. În cazul în care creatura avea „capacități diminuate”, Frankenstein a promis să aducă o terță parte care să acționeze în interesul ei și să trateze „ființa” în conformitate cu standardele recunoscute.
Desigur nicio astfel de propunere nu a ajuns vreodată la bioeticienii de la Universitatea din Ingolstadt, unde Frankenstein cel fictiv și-a creat monstrul. În 1790, chiar și un Frankenstein real nu s-ar fi confruntat cu revizuiri etice. Dar propunerea există într-o lucrare din 2014, care speculează dacă povestea lui Frankenstein ar fi avut un final mai fericit dacă în urmă cu două secole ar fi existat măsuri de protecție din secolul XXI. Este una dintre numeroasele riff-uri asupra romanului care se găsesc în literatura biomedicală. În conceperea poveștii sale, Mary Shelley a fost influențată de știința medicală incipientă a vremii și de primele experimente cu electricitate. În schimb, Frankenstein a bântuit știința de atunci.
Primul publicat anonim în 1818, cartea și filmele și piesele de teatru ulterioare au devenit ceea ce Jon Turney, autorul cărții Frankenstein’s Footsteps: Science, Genetics and Popular Culture (Știință, genetică și cultură populară), îl numește „mitul guvernator al biologiei moderne”: o poveste de avertizare a orgoliului științific. Și, ca în cazul tuturor miturilor de lungă durată, nu este vorba de un singur mit, ci de mai multe, după cum arată clar o căutare a cuvântului „Frankenstein” în baza de date PubMed – principalul catalog de lucrări din domeniul științelor vieții. Literatura științifică, la fel ca și presa populară, abundă în referiri la Frankenfood, Frankencells, Frankenlaws, Frankenswine și Frankendrugs – cele mai multe dintre ele presupuse creații monstruoase. Alte lucrări care îl menționează în mod explicit pe Frankenstein – sunt peste 250 – analizează știința din spatele romanului sau chiar, într-o întorsătură care poate fi de-a dreptul bizară, se inspiră din el.
Diverse rapoarte din reviste de psihologie aprofundează starea de spirit a autoarei sale atunci când și-a imaginat prima dată povestea, în vara anului 1816. Mary Wollstonecraft Godwin, pe atunci Mary Wollstonecraft Godwin, îl vizita pe poetul Lord Byron la Villa Diodati, un conac pe care acesta îl închiriase pe malul lacului Geneva din Elveția. Avea 18 ani și îl însoțea pe iubitul ei căsătorit, poetul Percy Bysshe Shelley. Sora ei vitregă, Claire Clairmont, se afla acolo, la fel ca și medicul care locuia cu Byron, John William Polidori. Era „anul fără vară”, o anomalie climatică cauzată de erupția Muntelui Tambora din Indiile Olandeze de Est, iar ploile nesfârșite și cerul cenușiu i-au ținut pe oaspeți închiși. Byron a sugerat, ca joc de petrecere, ca fiecare dintre ei să scrie câte o poveste cu fantome.
Existau destule lucruri care să neliniștească mintea fertilă a lui Mary. Mary și Percy aveau împreună un copil de 6 luni, dar pierduseră un alt copil cu un an înainte. Propria mamă a lui Mary murise de septicemie puerperală la 11 zile după ce o născuse pe fiica ei, care era legată de faimă. Percy, după cum relatează o lucrare din 2013 din Progress in Brain Research, fusese dat afară de la Universitatea Oxford din Marea Britanie pentru că „lăuda virtuțile ateismului” și credea în „dragostea liberă”. O altă lucrare, într-un număr din 2015 din The Journal of Analytical Psychology, sugerează că Percy, Mary și Claire au format anterior „un fel de ménage à trois.”
Autorul lucrării din Journal of Analytical Psychology, Ronald Britton, un proeminent psihanalist, leagă aceste tensiuni și supărări de visul cu ochii deschiși în care Mary Shelley și-a imaginat pentru prima dată monstrul lui Frankenstein – „spectrul care mi-a bântuit perna de la miezul nopții”, după cum a spus mai târziu. „Faptele de fond ale coșmarului ei”, scrie Britton, invocându-l pe Freud, „au deschis o ușă către fanteziile inconștiente ale unei scene îngrozitoare de naștere”. El adaugă că, după ce și-a pierdut primul copil în 1815, Shelley a scris în jurnalul ei că a visat că bebelușul revenea la viață. „M-am gândit că, dacă aș putea conferi animație materiei lipsite de viață, aș putea, în timp, să reînnoiesc viața acolo unde moartea a consacrat aparent corpul corupției”, a scris ea cu un an înainte de a-și imagina Frankenstein.
Mai multe orori aveau să urmeze pentru Shelley după ce a terminat romanul. Ea s-a căsătorit cu Percy după sinuciderea primei sale soții, doar pentru a-l pierde 6 ani mai târziu, când acesta s-a înecat într-un accident de navigație. Dar ea a apelat la știință, nu la psihologie, în explicarea modului în care „a ajuns să se gândească și să se dilate asupra unei idei atât de hidoase” la vârsta de 18 ani. Printre influențele pe care le citează într-o prefață la o ediție din 1831 a romanului său se numără Luigi Galvani, care în 1780 a descoperit că o sarcină electrică poate face picioarele unei broaște moarte să se miște. Este posibil ca Percy să fi fost cel care a familiarizat-o cu galvanismul, pe care Frankenstein îl menționează explicit ca fiind cheia reanimării în ediția din 1831. În copilărie, poetul „se jucase cu electricitatea (pe rănile surorii sale și pe pisica familiei)”, notează un alt studiu din Progress in Brain Research.
În 1780, omul de știință italian Luigi Galvani a arătat că o scânteie poate face mușchii unei broaște moarte să se contracte – sursă de inspirație pentru autoarea lui Frankenstein, Mary Shelley.
DEAGOSTINI PICTURE LIBRARY/GETTY IMAGES
Multe lucrări au încercat să analizeze alte moduri în care știința din acea vreme a influențat povestea lui Shelley. Un eseu publicat în 2016 în Nature de către un biograf britanic a remarcat faptul că tatăl romancierului ei era prieten cu electrochimistul Humphry Davy și cu William Nicholson, un co-dezvăluitor al electrolizei, tehnica de declanșare a reacțiilor chimice cu ajutorul electricității. Mai multe relatări indică influența medicului lui Byron, Polidori (care mai târziu s-a otrăvit cu acid prusic), și discuțiile acestuia despre experimentele privind generarea spontană ale lui Erasmus Darwin, bunicul lui Charles. O lucrare din 2004 din Journal of Clinical Neurophysiology care trece în revistă „curentele electrofiziologice subiacente pentru dr. Frankenstein” notează că Shelley nu avea cum să nu fi observat activitatea larg discutată a lui Giovanni Aldini, nepotul lui Galvani, care în 1803 a electrocutat capetele criminalilor decapitați în încercarea de a le reanima; el și-a imaginat că acest lucru ar putea fi folosit pentru a resuscita oameni care s-au înecat sau s-au sufocat și, eventual, pentru a-i ajuta pe nebuni.
În timp, influența a curs dinspre roman spre știință. „From Frankenstein to the Pacemaker”, în IEEE Engineering in Medicine and Biology Magazine, povestește cum Earl Bakken, în vârstă de 8 ani, a văzut în 1932 celebrul film Frankenstein cu Boris Karloff în rolul principal, care „a stârnit interesul lui Bakken de a combina electricitatea și medicina”. Mai târziu, Bakken avea să fondeze Medtronic, să dezvolte primul stimulator cardiac transistorizat și să deschidă un muzeu dedicat electricității în științele vieții, care este găzduit într-un conac în stil gotic renascentist din Minneapolis, Minnesota. Copiii din cartier îi spun castelul lui Frankenstein.
De fapt, multe studii științifice fac cu mândrie referire la Frankenstein, în principal pentru că ele combină părți disparate pentru a crea o entitate nouă pe care cercetătorii o prezintă ca fiind încântător de chimeră. O enzimă a zahărului din lapte fuzionată cu o proteină purtătoare. Un atlas al capului și gâtului pentru a ghida radioterapia, creat prin fuzionarea vederilor de la diferiți pacienți. Un studiu de recunoaștere a fețelor care a schimbat ochii, nasurile și gurile fostului președinte George W. Bush și ale fostului secretar de stat american Colin Powell. Un „Frankenrig” folosit pentru a crea animații 3D, realizat prin amestecarea și potrivirea oaselor de la diferite schelete.
În poate cea mai ciudată îmbrățișare a etichetei Frankenstein, un articol din 2013 din Surgical Neurology International propune recrearea experimentelor electrizante cu capul lui Aldini. Autorii lucrării „HEAVEN: Efectul Frankenstein”, notează că Aldini a urmărit în cele din urmă să transplanteze un cap uman, folosind electricitatea pentru a-l readuce la conștiință. Este exact ceea ce au în vedere autorii pentru proiectul lor, „head anastomosis venture” (HEAVEN). „În ansamblu, în fața unui angajament clar, HEAVEN ar putea da roade în câțiva ani”, scriu ei. (Mulți oameni de știință au calificat proiectul drept irealizabil și lipsit de etică, dar în noiembrie anul trecut, doi dintre coautori au anunțat presa că au efectuat un transplant de cap pe un cadavru uman și că în curând intenționează să publice detaliile.)
Dar, de departe, cea mai mare parte a literaturii științifice se învârte în jurul mâinilor, meditează și filozofează despre cea mai familiară formă a mitului lui Frankenstein, la care Shelley a făcut cu ochiul în subtitlul său „Prometeu modern”: ideea că oamenii de știință nebuni care se joacă de-a Dumnezeu creatorul vor face ca întreaga specie umană să sufere o pedeapsă eternă pentru fărădelegile și aroganța lor.
Reanimarea era la modă în 1818. Medicul scoțian Andrew Ure a încercat această performanță pe un cadavru.
NYPL/SURSA DE ȘTIINȚE
„Mary Shelley, Frankenstein și partea întunecată a științei medicale”, un eseu din 2014 publicat în fermecătorul și incongruentul Transactions of the American Clinical and Climatological Association (Tranzacțiile Asociației Americane de Clinică și Climatologie), bifează o listă diversă de experimente recente care au atras eticheta „Franken-„: clonarea oii Dolly, ingineria unei gripe aviare H5N1 extrem de letale care ar putea infecta mai ușor mamiferele, sintetizarea unui întreg genom bacterian. Alte declanșatoare de temeri de tip „Frankenstein-ish” au inclus fertilizarea in vitro, propunerile de a transplanta organe de porc în oameni și roșiile înzestrate cu gene de pește pentru a le face tolerante la îngheț.
J. Craig Venter, un pionier al genomicii cu sediul în San Diego, California, a fost numit Frankenstein pentru efortul său de a crea bacterii artificiale cu cele mai mici genomuri posibile. Cu toate acestea, el este un fan al poveștii lui Shelley. „Cred că a avut mai multă influență cu această carte decât majoritatea autorilor din istorie”, spune Venter, care deține o primă ediție. „Afectează modul de gândire și frica multor oameni, deoarece reprezintă acest principiu fundamental: „Nu te pui cu Mama Natură și nu te pui cu viața, pentru că Dumnezeu te va lovi.””
„Evident, eu nu cred în această temă”, adaugă el.
Mitul lui Frankenstein rezistă, spune el, deoarece „frica este ușor de vândut” – chiar și atunci când este nejustificată. „Majoritatea oamenilor se tem de ceea ce nu înțeleg”, spune el. „Celulele sintetice sunt destul de complicate, iar introducerea unei noi gene în porumb sună înfricoșător”. Dar, aruncând în jur etichete precum Frankenfood și Frankencells pentru a mobiliza publicul împotriva unor inovații potențial valoroase, spune el, „comunitatea bazată pe frică va face potențial mai mult rău umanității decât lucrurile de care se teme.”
În comparație cu personajul Frankenstein, care inițial nu s-a gândit la modul în care munca sa ar putea merge prost, Venter spune că recunoaște că editarea și rescrierea genomurilor ar putea „contamina lumea” și provoca daune neintenționate. „Cred că trebuie să fim foarte inteligenți în privința momentului în care o facem și a modului în care o facem”, spune el. El crede că Shelley „ar aprecia foarte mult” munca sa.
Henk van den Belt, un filozof și etician de la Universitatea Wageningen din Olanda, care a scris o lucrare despre Frankenstein și biologia sintetică, îl aplaudă pe Venter pentru că a luptat împotriva lui Frankenslur. „De foarte multe ori oamenii de știință se tem să adopte această poziție, dar cred că este mai bine să fii sfidător”, spune Van den Belt. „Retoricii și jurnaliștii îi pot acuza pe oameni că se joacă de-a Frankenstein, dar este un pic prea ușor. Dacă oamenii de știință contestă această frază, ea va avea mai puțin impact.”
Shelley, bineînțeles, nu și-ar fi putut imagina toată această agitație și, într-adevăr, povestea ei a fost sălbatic distorsionată în imaginația populară în ultimele 2 secole. Scopul lui Frankenstein nu a fost acela de a conduce lumea à la Dr. Evil, ci „de a alunga boala din structura umană și de a-l face pe om invulnerabil la orice altceva decât la o moarte violentă”. Iar Britton, psihanalistul, remarcă faptul că creatura nu și-a început viața ca un monstru; a pornit la o serie de crime doar pentru că a căutat dragostea și fericirea, dar a fost detestat de creatorul său, care s-a referit la el ca la „diavol”, „diavol”, „diavol”, „avort”, „daimon”, „insectă josnică” și alți termeni care ar fi determinat un IRB să contacteze Oficiul pentru Protecția Cercetării pe Oameni. „Eram binevoitor și bun, mizeria m-a transformat într-un demon”, a spus creația lui Frankenstein. „Invidia puternică și indignarea amară m-au umplut de o sete insațiabilă de răzbunare.”
Un radiolog stomatolog a publicat un eseu perspicace în două părți în The Journal of the Royal Society of Medicine în 1994, care subliniază ceea ce unii susțin că este adevărata morală a cărții: nu pericolul oamenilor de știință de a încălca ordinea naturală, ci soarta cumplită care îi așteaptă pe creatorii care nu reușesc să aibă grijă de creațiile lor. „Citiți cartea și plângeți pentru cei pe care i-am respins și temeți-vă de răzbunarea pe care o vor lua, dar nu vărsați lacrimi pentru Frankenstein”, sfătuiește eseul, referindu-se la doctor. „Cei care cred, în necunoașterea cărții, că al lui este numele Monstrului, în realitate au mai multă dreptate decât nu.”
.