Sark, Insulele Anglo-Normande

Cea mai mică dintre cele patru insule principale ale Canalului Mânecii, Sark este situată la aproximativ 80 de mile de coasta de sud a Angliei și la numai 24 de mile de coasta de nord a Franței. Nefăcând parte din Regatul Unit și nici din Uniunea Europeană, Sark are reputația de a fi cel mai mic stat feudal independent din Europa și de a avea ultima constituție feudală din lumea occidentală.

Chiar dacă nu este în mod strict un stat suveran, în virtutea unui statut unic, domnul de Sark, șeful guvernului feudal, deține insula pentru monarhul englez.

Confuzii? …ei bine, poate că doar o privire în istoria lui Sark va ajuta la explicarea statutului unic al acestei mici insule fascinante.

Câteva descoperiri de piatră lucrată și silex mărturisesc despre viața timpurie pe Sark în epoca megalitică sau în epoca de piatră. Tot mai târziu se pare că romanii au locuit insula, posibil pentru câteva sute de ani sau mai mult.

După prăbușirea Imperiului Roman, a urmat Evul Mediu Întunecat și, odată cu acesta, faptele istorice devin puțin vagi. Ceea ce se știe însă este că, odată cu noua credință a creștinismului care se răspândea în Europa la acea vreme, misionarul Sfântul Magloire a ajuns în Sark în jurul anului 560 d.Hr. Sfântul Magloire are meritul de a fi fondat o mănăstire în nord-vestul insulei (cunoscută încă sub numele de „La Moinerie”), iar de acolo și-a trimis călugării să ducă credința creștină în celelalte insule ale Canalului Mânecii.

Mănăstirea a supraviețuit mai multor raiduri ale vikingilor păgâni de-a lungul secolului al IX-lea, până la începutul anilor 900, când următoarea generație de nordici (acum nordici creștinizați, cunoscuți și sub numele de normanzi) a colonizat regiunea. Primul Duce de Normandia a fost Rollo, iar fiul lui Rollo, William Longsword, a fost cel care a intrat în posesia Insulelor Canalului Mânecii în 933.

Asociația îndelungată a lui Sark cu Coroana engleză datează din 1066, când Guillaume Duce de Normandia a cucerit Anglia. Guillaume a devenit regele William I al Angliei, cunoscut și sub numele de „Cuceritorul”. Deși era acum rege al Angliei, William și-a păstrat și poziția de Duce de Normandia.

Mai târziu, când Regele Ioan al Angliei a pierdut Normandia în favoarea Regelui Filip al II-lea al Franței la începutul anilor 1200, Insulele Anglo-Normande au rămas loiale coroanei engleze. În schimbul acestei loialități, Regele Ioan a acordat insulelor anumite drepturi și privilegii care le-au permis să se autoguverneze practic.

De-a lungul următoarelor secole, Insulele Anglo-Normande au fost supuse multor raiduri franceze ucigașe; cu toate acestea, comunitatea din Sark a supraviețuit acestor vremuri furtunoase și, în 1274, Sark avea o populație de aproximativ 400 de persoane, majoritatea implicate în agricultură, pescuit și alte ocupații „mai puțin legale” în domeniul navigației.

Se crede că Moartea Neagră a fost cea care a pus capăt lungii perioade de locuire continuă din Sark, în jurul anului 1348.

Importanța strategică a poziției lui Sark în Canalul Mânecii a însemnat că în următoarele câteva sute de ani a fost mereu subiectul unei atenții deosebite, fapt care a fost influențat în special de starea relațiilor anglo-franceze la acea vreme. În 1549, o forță navală franceză de 400 de oameni a debarcat pe insulă și a stabilit fortificații: aceștia au fost în cele din urmă expulzați.

Teama de o nouă ocupație franceză a făcut ca Sark să fie din nou colonizat permanent în 1565 de către Seigneur de St Ouen din Jersey din apropiere, Helier de Carteret. Împreună cu soția sa și câțiva dintre chiriașii lor din St Ouen, familia Helier s-a mutat pe insulă.

Rolul lui Helier a fost acela de a se asigura că Sark nu va mai fi niciodată depopulat și că se va putea ridica, atunci când va fi necesar, pentru a se apăra. Pentru a realiza acest lucru, el a parcelat terenul în secțiuni, fiecare suficient de mare pentru a întreține o familie și, percepând o chirie piperată, a închiriat fiecare parcelă. Contractele stricte de închiriere stipulau că pe fiecare parcelă de teren trebuie să fie construită o casă, iar fiecare chiriaș trebuia să pună la dispoziție un om, înarmat cu o muschetă și muniție, pentru a apăra insula atunci când era chemat să facă acest lucru.

În 1565, regina Elisabeta I l-a recompensat pe Helier acordându-i titlul feudal de feudal, cu obligația de a întreține 40 de gospodării și oameni înarmați pentru a apăra insula și de a plăti anual Coroanei a douăzecea parte din onorariul unui cavaler pentru acest privilegiu – în banii de astăzi, asta înseamnă aproximativ 1,79 lire sterline! Această recunoaștere regală a stabilit în mod oficial baza constituțională care supraviețuiește în Sark până în prezent.

Primii patruzeci de chiriași proveneau în principal din Jersey, mulți erau fie prieteni, fie rude, dar toți erau uniți de credința presbiteriană strictă. Coloniștii din Helier au adus cu ei legile și obiceiurile din Jersey, iar primul parlament al lui Sark, cunoscut sub numele de Chief Pleas, s-a întrunit în noiembrie 1579.

Cu aprobarea regală, proprietatea lui Sark s-a schimbat de mai multe ori la începutul anilor 1700, până când, în 1730, a fost cumpărată de Susanne Le Pelley, văduva unui important corsar din Guernsey. Tot în această perioadă istorică, efectele revoluției din Franța vecină au început să se răsfrângă asupra țărmurilor insulei. Cu toate acestea, familia Le Pelley pare să fi reacționat bine la orice sentiment antifeudal, lansând mai multe proiecte publice, inclusiv construirea unei școli gratuite.

În timpul Războaielor napoleoniene au început să apară noi canoane de-a lungul vârfurilor stâncilor din Sark, iar chiriașii devotați au respectat termenii contractelor de închiriere, organizând priveghiuri nocturne cu armele pregătite pentru a respinge orice tentativă de invazie franceză.

Revoluția industrială pare să fi ajuns în Sark în 1833, odată cu descoperirea unor zăcăminte de cupru și argint; acest lucru a dus la formarea Companiei Miniere Sark. Pentru a finanța această întreprindere, seigneur-ul a ipotecat insula în speranța de a găsi filoane lucrative de minereu. 250 de mineri din Cornwall au sosit în mod corespunzător, împreună cu toate echipamentele necesare pentru a extrage mineralele prețioase. Cu toate acestea, aceste filoane profitabile nu au fost găsite niciodată, iar minele au fost în cele din urmă abandonate în 1847, lăsându-l pe seńor cu datorii serioase.

Neputându-și permite să plătească ipoteca, familia Le Pelley a vândut feuda insulei familiei Collings, iar reverendul W.T.Collings a devenit noul seńor la începutul anilor 1850. Reverendul Collings a demarat un program substanțial de construcție care a inclus adaptarea portului Creux pentru a găzdui noul serviciu de vase cu aburi din Guernsey. Odată cu aceasta, economia orașului Sark s-a schimbat aproape peste noapte, deoarece au început să sosească primii turiști, care s-au cazat la hotelurile nou construite și au admirat peisajele locale, inclusiv grădinile private de odinioară ale Seigneurie.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Sark a fost ocupat de forțele germane între 3 iulie 1940 și 10 mai 1945. Poate datorită dimensiunii sale relativ mici și a dependenței tradiționale de agricultură și pescuit, locuitorii insulei par să fi suferit mai puțin decât în cele mai mari dintre Insulele Canalului Mânecii.

Cu sosirea secolului XXI, feudalul Sark este acum forțat să se adapteze. Pentru a se acomoda cu legislația internațională privind drepturile omului, au fost deja aduse modificări majore legilor sale privind moștenirea și impozitarea, iar schimbări constituționale și administrative radicale sunt introduse treptat.

Cei care vizitează Sark-ul din zilele noastre ar observa cu greu, totuși, impactul schimbărilor și reformelor radicale care au loc. Fără pistă de aterizare, fără mașini cu motor sau drumuri asfaltate, viața pe Sark rămâne vizibil neafectată de viața modernă și, poate tocmai pentru că transportul personal este limitat la mersul pe jos, pe bicicletă sau cu trăsuri trase de cai, ritmul de viață pare mai plăcut și mai relaxat.

Insularii înșiși îi primesc acum pe toți, sau aproape toți, să se împărtășească din raiul lor. Invadatorii francezi, sau turiștii, cum sunt numiți, sosesc constant pe parcursul lunilor de vară prin intermediul feribotului local Guernsey – Sark. Mai puțin bineveniți se pare că sunt vecinii gălăgioși mai locali din Londra, care și-au stabilit reședința pe o insulă din apropiere. Se pare că lipsa lor de popularitate se datorează în parte dorinței lor de a schimba fața agricolă tradițională a Sark.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.