Cu anunțurile lor de la începutul acestei săptămâni că nu vor mai folosi paiele de plastic, Starbucks și American Airlines s-au alăturat valului în creștere împotriva acestor tuburi omniprezente și de unică folosință. La fel ca orașul Seattle, companii precum Alaska Airlines și un număr din ce în ce mai mare de grupuri de mediu, Starbucks a citat, în decizia de a implementa această schimbare, preocupările tot mai mari legate de creșterea nivelului de plastic din oceanele lumii. Deși aceste aparate de băut nu reprezintă decât aproximativ patru la sută din cele aproximativ 8 milioane de tone de plastic care sunt aruncate în mările lumii în fiecare an, grupurile de mediu, cum ar fi Conservation International, consideră această mișcare drept „o acțiune semnificativă pentru protejarea oceanelor noastre.”
Dar, dacă este clar că clienții pot trăi fără ele, acest fapt ridică o întrebare: de ce folosim paie de plastic de unică folosință în primul rând? Și cum au devenit atât de omniprezente încât să reprezinte întreaga problemă cu materialele plastice de unică folosință?
Deși istoricii nu sunt siguri de prima civilizație care a apucat să se agațe de paie, marile maimuțe au arătat o înclinație pentru a folosi tuburi pentru a ajuta la consumul de băuturi, astfel încât „tuburile de băut”, într-o formă sau alta, au fost probabil folosite de oameni de mii de ani. Cea mai veche utilizare confirmată a paielor a fost găsită într-un mormânt sumerian antic datând din aproximativ 3.000 î.Hr. Pe pereții acestuia, membrii familiei regale sunt înfățișați bând bere prin tuburi lungi și cilindrice; printre ofrandele aduse morților se află aparate de băut modelate din prețioasa piatră albastră lapis lazuli.
Oamenii obișnuiți din antichitate până la mijlocul secolului al XIX-lea au folosit materiale mai accesibile pentru paiele lor – materiale vegetale cu o formă naturală de tub, cum ar fi iarba de secară, trestii uscate sau, în mod nesurprinzător, doar paie. Deși utile consumatorilor până la un punct, aceste paie naturale aveau tendința de a se rupe sau dezintegra în timpul utilizării, obligând un băutor să folosească mai multe paie pentru a termina o singură băutură, sau transmiteau o aromă de pământ la orice băutură în care erau introduse.
Un anume Marvin Chester Stone, proprietar al unei fabrici de portțigarete din hârtie din Washington, D.C., la sfârșitul secolului al XIX-lea, nu a fost de acord cu această tendință de dezintegrare. După cum spune legenda adesea citată în istoria paielor, Stone a fost atât de deranjat de reziduurile de iarbă pe care le întâlnea atunci când își sorbea julepurile de mentă preferate, încât a decis să inventeze o alternativă mai plăcută la paiul natural. La un moment dat, în anii 1880, a înfășurat niște fâșii de hârtie în jurul unui creion, le-a lipit împreună și a acoperit totul cu ceară de parafină – iar restul este istoria băuturilor.
Deși aparatele de băut specializate (și mai durabile) pluteau în jurul paharelor americane de cel puțin 30 de ani înainte – unul A. Fessenden a solicitat un brevet pentru un „tub de băut” din metal în 1850, în timp ce un anume E. Chaplin crease un „tub de băut pentru invalizi” din cauciuc – invenția lui Stone a devenit omniprezentă, ca un „substitut ieftin, durabil și inofensiv pentru paiele naturale folosite în mod obișnuit pentru administrarea medicamentelor, băuturilor, &.c.”. În deceniul care a urmat cererii de brevet din 1888 a lui Stone, paiul său din hârtie și ceară a devenit un standby la numărul tot mai mare de fundații de băuturi răcoritoare care au început să remodeleze peisajul american al meselor.
Disponibilitatea sa, de asemenea, a fost esențială pentru popularitatea paiului artificial de băut al lui Stone. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, militanții pentru sănătate publică purtau un război larg mediatizat împotriva „paharului public de băut”, un pahar de metal sau de sticlă lăsat la fântânile publice de băut pentru ca toți cei însetați să-l folosească. Aceste pahare comune au fost condamnate ca fiind o sursă de multe morți și boli în orașele americane, dar paharele de unică folosință erau incredibil de scumpe la acea vreme. În schimb, băutorii au fost îndopați cu paie artificiale de unică folosință, care erau mai puțin susceptibile de a răspândi boli.
Paiul de hârtie a suferit foarte puține modificări în deceniile care au urmat infamului julep de mentă al domnului Stone, în afară de faptul că a dobândit flexibilitatea sa acum celebră în anii 1930, datorită unui inventator din San Francisco pe nume Joseph Friedman. Abia în anii 1950 paiele au căpătat faimoasa lor strălucire din plastic. Boom-ul economic care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat mai mulți bani în buzunarele consumatorilor și o gamă amețitoare de bunuri noi și strălucitoare pe care aceștia să le cheltuiască. Plasticul devenea din ce în ce mai ieftin de produs în această perioadă, la fel ca și mesele de la fast-food, fiecare dintre acestea fiind însoțită de sucuri în pahare de luat la pachet cu cruciulițe care rupeau cu ușurință paiele de hârtie mai fragile. Cu timpul, paiul de plastic a depășit paiul de hârtie ca standard în restaurantele din Statele Unite și, în cele din urmă, din întreaga lume.
Astăzi, se estimează că Statele Unite ale Americii consumă sute de milioane de paie în fiecare zi (deși numărul exact este dificil de numărat.) World Watch Institute susține că aceste paie ar putea înconjura întreaga suprafață a Pământului de două ori și jumătate la fiecare 24 de ore. Și în timp ce pe piață apar din ce în ce mai multe alternative naturale sau reutilizabile la paiele din plastic, este clar că globul are încă o dependență enormă de paie, una care își lasă amprenta atât asupra sănătății planetei, cât și asupra calității experiențelor de băut ale oamenilor. Dacă maimuțele mari le folosesc, este puțin probabil ca oamenii să poată rezista mult timp fără tuburi de băut într-o formă sau alta, dar poate că lecția istoriei paielor este că este doar o chestiune de timp până când se va naște următoarea iterație a acestui aparat de băut atemporal.
Emelyn Rude este istoric alimentar și autorul cărții Tastes Like Chicken: A History of America’s Favorite Bird
O versiune a acestui articol a apărut în ediția din 23 iulie 2018 a revistei TIME
Contactați-ne la [email protected].