Transplantul uterin este dezvoltat ca un posibil tratament viitor pentru pacientele cu infertilitate absolută cu factor uterin. Pacientele cu sindromul Mayer-Rokitansky-Kuster-Hauser (MRKH), pacientele care au suferit o histerectomie pentru afecțiuni benigne sau maligne ale uterului/colului uterin și pacientele cu aderențe intrauterine sunt principalele grupuri de paciente, care ar putea beneficia de această procedură. A existat o încercare de a transplanta un uter uman, care a eșuat însă. De atunci, au fost dezvoltate mai multe modele animale de transplant uterin pentru a examina diferite aspecte ale procedurii de transplant de uter și pentru a o optimiza în vederea utilizării la om. La un model de șoarece, s-a observat o rată de sarcină și o descendență normală după transplantul de uter singeneic. Toleranța la ischemia la rece din momentul în care uterul este extras de la donatoare și până când este plasat în primitoare este de aproximativ 24 de ore, după cum s-a demonstrat într-un model de transplant uterin la șoarece și pe țesut uterin uman. Modelul de respingere a uterului transplantat a fost testat într-un model alogen de șoarece cu semne de respingere după 5 până la 10 zile. Dozele mari de ciclosporină A (CyA) ar putea suprima parțial respingerea, dar nu s-au obținut încă sarcini în cazul transplanturilor uterine alogene la nicio specie. La modelele ovine și porcine, au fost evaluate tehnica de anastomoză vasculară și toleranța la ischemia la rece. La modelul ovinelor, după autotransplant, au fost obținuți descendenți normali, iar în prezent sunt testate transplanturile uterine alogene la oi tratate cu corticosteroizi și CyA. Studiile inițiale privind transplantul de uter sunt efectuate în prezent și la primate. Se preconizează că transplantul de uter ar putea ajunge în stadiul clinic în 2-3 ani, în cazul în care activitatea de cercetare continuă și intensă în acest domeniu.
