Vederea fotopică

Vederea fotopică este vederea ochiului în condiții de iluminare bună (nivel de luminanță între 10 și 108 cd/m2). La om și la multe alte animale, vederea fotopică permite percepția culorilor, mediată de celulele conice, și o acuitate vizuală și o rezoluție temporală semnificativ mai mari decât cele disponibile în cazul vederii scotopice.

Funcția de luminozitate fotopică CIE 1931. Axa orizontală este lungimea de undă în nm.

Ochiul uman utilizează trei tipuri de conuri pentru a percepe lumina în trei benzi de culoare. Pigmenții biologici ai conurilor au valori maxime de absorbție la lungimi de undă de aproximativ 420 nm (albastru, 534 nm (verde-albastru) și 564 nm (verde-gălbui-verde). Domeniile lor de sensibilitate se suprapun pentru a asigura vederea în tot spectrul vizibil. Eficacitatea maximă este de 683 lm/W la o lungime de undă de 555 nm (verde). Prin definiție, lumina la o frecvență de 5,4×1014 hertz (λ = 555,17. . . . nm) are o eficacitate luminoasă de 683 lm/W.

Lungimile de undă pentru când o persoană este în stare fotopică variază în funcție de intensitatea luminii. Pentru regiunea albastru-verde (500 nm), 50% din lumină ajunge la punctul de imagine al retinei.

Adaptarea este mult mai rapidă în condiții de viziune fotopică; poate avea loc în 5 minute pentru viziunea fotopică, dar poate dura 30 de minute pentru a trece de la viziunea fotopică la cea scotopică.

Cele mai multe persoane adulte în vârstă își pierd sensibilitatea la contrastul spațial fotopic. Adulții de 70 de ani au nevoie de aproximativ de trei ori mai mult contrast pentru a detecta frecvențele spațiale înalte decât adulții de 20 de ani.

Ochiul uman folosește viziunea scotopică în condiții de lumină slabă (nivel de luminanță între 10-6 și 10-3,5 cd/m2) și viziunea mezotopică în condiții intermediare (nivel de luminanță între 10-3 și 100,5 cd/m2).

.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.