Revoltele actuale se încadrează perfect în povestea lui Tufekci, cu o singură excepție. În timp ce valul de activism digital continuă, nu există sentimentul că această mișcare este neclară cu privire la obiectivele sale – abolirea – sau că s-ar putea prăbuși sub o înghețare tactică. În schimb, numeroasele ghiduri de protest, programe de studii, webinarii și altele asemenea au clarificat atât obiectivele abolirii, cât și priceperea digitală a aboliționiștilor. Este un mesaj atât de lizibil încât până și Fox News l-a înțeles cu relativă ușurință. Rachel Kuo, o organizatoare și cercetătoare a activismului digital, mi-a spus că această claritate a fost modelată parțial de organizatorii care se bazează din ce în ce mai mult pe „o combinație de platforme digitale, fie că este vorba de Google Drive, Signal, Messenger, Slack sau alte combinații de software, pentru colaborare, stocare de informații, acces la resurse și comunicare zilnică”. Publicul tinde să se concentreze, pe bună dreptate, asupra profuziei de hashtag-uri și a graficii elegante, dar Kuo a subliniat că această muncă „din spate” – un inventar al cunoștințelor, un sentiment mai puternic de alianță – a fost cea care a permis activismului digital să „reflecte preocupări și viziuni mai largi legate de siguranța comunității, accesibilitate și responsabilitate”. S-ar putea ca revoltele să se fi desfășurat organic, dar ceea ce le-a susținut este tocmai ceea ce a lipsit multor proteste anterioare în rețea: organizații preexistente cu cereri specifice pentru o lume mai bună.
O parte din această creștere este pur și simplu o funcție a timpului. Au trecut șapte ani de la înființarea Black Lives Matter. De atunci, grupuri precum Movement for Black Lives – o rețea explicit aboliționistă și anticapitalistă care include peste o sută cincizeci de organizații – au conferit unitate și direcție unei coaliții care era cândva, poate, prea difuză pentru a articula principii comune. Aceste grupuri au devenit, de asemenea, mai pricepute în utilizarea internetului pentru a-și încadra, formaliza și promova agenda. După cum scriu Sarah J. Jackson, Moya Bailey și Brooke Foucault Welles în „#HashtagActivism”, rețelele de socializare oferă un „contrapublic” digital, în care vocile excluse din „spațiile mediatice de elită” se pot angaja în „rețele alternative de dezbatere”. Atunci când apar momente de ruptură, acest contrapublic poate interveni mai ușor în mainstream. Discursul recent despre abolirea închisorilor și a poliției ar putea fi cel mai clar exemplu al unei schimbări în fereastra Overton, deși Bailey subliniază chiar și „limbajul pe care îl auzim la televizor, supremația albă fiind numită pentru ceea ce este”, ca fiind de neimaginat cu doar câțiva ani în urmă.
Ceea ce este distinct la mișcarea actuală nu este doar claritatea mesajelor sale, ci și capacitatea sa de a transmite acest mesaj prin atât de mult zgomot. Pe 2 iunie, industria muzicală a lansat #BlackoutTuesday, o acțiune împotriva brutalității poliției care a implicat, printre altele, ca utilizatorii Instagram și Facebook să posteze cutii negre simple pe conturile lor. Postările includeau adesea hashtag-ul #BlackLivesMatter; aproape imediat, utilizatorii de social-media au fost inundați cu și mai multe postări, ceea ce explică de ce utilizarea acelui hashtag a înecat informațiile cruciale despre evenimente și resurse cu o mare de cutii mute. Pentru Meredith Clark, profesor de studii media la Universitatea din Virginia, răspunsul a ilustrat modul în care mișcarea B.L.M. și-a perfecționat capacitatea de a se ține de un program și de a-i corecta pe cei care au desfășurat acel program în mod naiv. În 2014, mulți oameni aveau doar o idee vagă despre cum un hashtag putea organiza acțiuni sau stabili cercuri de grijă. Astăzi, „oamenii înțeleg ce înseamnă să folosești un hashtag”, mi-a spus Clark. Aceștia își folosesc „propriile rețele de socializare într-un anumit mod pentru a liniști, în esență, zgomotul de fond” și „a permite acelor voci care au nevoie să se conecteze între ele să aibă spațiul necesar pentru a face acest lucru”. Afacerea #BlackoutTuesday a exemplificat o conștientizare din ce în ce mai mare a modului în care tacticile digitale au consecințe materiale.
Un alt exemplu a sosit pe 3 iunie, când Campaign Zero – o ramură a organizației Black Lives Matter adesea asociată cu activistul DeRay Mckesson – a lansat o campanie, #8cantwait, pentru „reducerea violenței poliției”. Campania susținea o platformă reformistă, care includea interzicerea reținerilor prin sugrumare și impunerea instruirii pentru detensionare; a fost difuzată pe scară largă și a obținut sprijinul unor nume precum Jon Lovett și Ariana Grande. Până la sfârșitul acelui weekend, însă, campania a fost aspru criticată ca fiind prea moderată – și poate chiar înșelătoare, având în vedere că multe dintre propunerile sale fuseseră deja adoptate – și a fost abandonată de multe persoane din interiorul și din afara mișcării B.L.M.. Ca răspuns, un „grup de tovarăși aboliționiști”, în cuvintele avocatei pentru drepturile omului Derecka Purnell, a prezentat o campanie concurentă cu propriul hashtag: #8toabolition. Viteza imensă cu care #8toabolition s-a născut și a fost difuzat ilustrează eficiența tactică a aboliționiștilor de astăzi. Când am vorbit cu trei dintre co-scriitorii #8toabolition – Mon Mohapatra, Reina Sultan și Rachel Kuo – peste Zoom, aceștia mi-au spus că cererile campaniei lor au fost redactate de zece activiști diferiți într-un document Google comun în decurs de douăzeci și patru de ore. Această viteză a fost permisă de rețelele de încredere și colaborare construite în ani de organizare.
Aceste rețele sugerează că activismul digital a intrat într-un al doilea act, în care instrumentele internetului au fost din ce în ce mai mult integrate în structura greu câștigată a unor mișcări mai vechi. Deși, pe măsură ce protestul în rețea crește în amploare și popularitate, acesta riscă în continuare să fie deturnat de către mainstream. Orice circulație urgentă a informației – aceleași meme-uri care se filtrează prin poveștile tale de pe Instagram, aceleași imagini în buclă retușate în cronologia ta – poate fi anesteziantă, iar orice schimbare în fereastra Overton înseamnă că hegemonia plutește în derivă odată cu ea. Știi că ceva a mers prost atunci când San Francisco 49ers postează o casetă #BlackoutTuesday. De la redenumirea (și zugrăvirea) „Black Lives Matter Plaza” de către primarul orașului Washington, D.C., Muriel Bowser, până la citatele ahistorice ale discursurilor lui Martin Luther King Jr, discursul luptei negrilor rămâne deschis unei cooptări agresive. Meme-ificarea morții lui Breonna Taylor – în care apelurile la arestarea ucigașilor ei sunt precedate de observații banale despre, să zicem, vreme – ar putea fi cel mai deprimant exemplu de până acum al modului în care social media poate trivializa o mișcare.
În „Twitter și gazul lacrimogen”, Tufekci a scris: „Mișcarea Black Lives Matter este tânără, iar modul în care își va dezvolta alte capacități rămâne de văzut”. Mișcarea este mai veche acum. Și-a dezvoltat tacticile, mesajele, raza de acțiune – dar poate că cea mai izbitoare nouă capacitate a sa este o recunoaștere mai clară a limitelor social media. „Această mișcare a reușit să stăpânească la ce este bună social media”, mi-a spus Deva Woodly, profesor de politică la New School. „Și asta este, practic, meme-ul: este titlul.” Aceste meme-uri, a spus Woodly, ajută la „codificarea mesajului” care duce la conversații mai ample și mai profunde în offline, care, la rândul lor, se bazează pe o lungă istorie de pedagogie radicală. Pe măsură ce din ce în ce mai mulți dintre noi se alătură acestor conversații, impulsionați de cuvintele și imaginile pe care le vedem pe ecranele noastre, este clar că revoluția nu va fi postată pe Twitter – cel puțin, nu în întregime.
Rasă, poliție și protestele Black Lives Matter
- Moartea lui George Floyd, în context.
- Avocatul pentru drepturi civile Bryan Stevenson examinează frustrarea și disperarea din spatele protestelor.
- Cine, se întreabă David Remnick, este adevăratul agitator din spatele tulburărilor rasiale?
- Un sociolog examinează așa-numiții piloni ai albiei care îi împiedică pe americanii albi să se confrunte cu rasismul.
- Cofondatoarea Black Lives Matter, Opal Tometi, despre ce ar însemna dezfinanțarea departamentelor de poliție și ce urmează.
- Cercetarea de a transforma Statele Unite nu se poate limita la contestarea poliției sale brutale.