Evenimente private
Încercând să evite acuzația că behaviorismul ignoră gândurile și sentimentele, Skinner a scris adesea despre evenimente „în interiorul pielii”. Fără îndoială, factori precum nivelul de zahăr din sânge și temperatura corpului afectează comportamentul, dar Skinner a mers mult dincolo de astfel de factori, pentru a scrie despre evenimente senzoriale precum vederea unei lumini și vorbirea subvocală (gândirea) ca fiind evenimente private. Skinner a insistat asupra faptului că aceste evenimente private sunt la fel ca evenimentele publice, cu excepția faptului că sunt private, spunând, de exemplu, că durerea de dinți este la fel de fizică ca și mașina de scris. Urmând exemplul lui Skinner, Moore afirmă că evenimentele publice și cele private diferă doar prin mărimea audienței lor, evenimentele private fiind limitate la o singură audiență. Este un punct de vedere seducător, deoarece cu toții experimentăm capacitatea de a vorbi cu noi înșine și de a ne imagina fără ca alte persoane să fie la curent cu aceste evenimente.
Probleme apar, totuși, atunci când se consideră că evenimentele private afectează comportamentul public. Skinner, de exemplu, a considerat că atât evenimentele senzoriale private (de exemplu, durerea), cât și discursul subvocal generează stimuli discriminativi care afectează comportamentul public. Skinner, Moore și alți filozofi consideră comportamentul public sub controlul stimulilor privați ca fiind exemplificat de rapoarte verbale, cum ar fi „Mă doare dintele”. Mulți filosofi consideră că introspecția este incorigibilă: incapabilă de corecție, neapărat corectă. De exemplu, cineva care crede în incorigibilitate ar putea afirma că, deși durerea unei alte persoane ar putea fi pusă la îndoială, el nu poate avea nicio îndoială cu privire la propria durere. Deși acest lucru ar putea părea de bun simț, este fals. Pot avea îndoieli cu privire la orice introspecție, inclusiv cu privire la durere. (De exemplu, „Mă doare vreo măsea sau a fost doar o înțepătură de moment?”)
Comportamentiștii de la Watson încoace au considerat introspecția ca fiind nesigură, pentru că o persoană poate raporta diferit în momente diferite și pentru că două persoane pot raporta diferit în circumstanțe similare. Ideea lui Moore că evenimentele private sunt limitate la o audiență de un singur om pare a fi o afirmație de incorigibilitate, dar, probabil, el ar nega acest lucru. Negând-o, el ar trebui să accepte că așa-numitele „rapoarte verbale” nu sunt de încredere – pot fi greșite sau chiar minciuni. Dacă văd o persoană care se zvârcolește pe jos și declară: „Sunt în agonie”, pot spune: „Acea persoană suferă”, dar este posibil ca acea persoană să se prefacă, iar eu nu voi afla decât în urma unui comportament ulterior, cum ar fi o revenire bruscă, dacă voi afla vreodată. Acțiunile prefăcutului constituie un comportament verbal, dar nu neapărat controlat de evenimente private. Dacă spun: „Cred că mă voi duce acasă” sau „Asta arată ca o rață”, raportez un gând sau un percept? O explicație mai bună va deriva din circumstanțele publice prezente și trecute cu mersul acasă și rațele. Behavioriștii radicali consideră comportamentul verbal ca fiind format din evenimente naturale, la fel ca și alte comportamente, și ca fiind explicabil în același mod. Enunțurile se întâmplă și ele trebuie înțelese în legătură cu evenimentele (naturale) din mediul înconjurător, trecute și prezente.
Simțul comun ar putea părea să dovedească eficacitatea evenimentelor private. De exemplu, dacă vă cer să înmulțiți două numere împreună fără hârtie și pix, s-ar putea să stați liniștit o vreme și apoi să anunțați un răspuns. Nu arată acest lucru că ați vizualizat sau ați verbalizat în mod privat problema și ați produs soluția? Ceea ce știm este că ați ajuns la un răspuns, iar introspecția dvs. cu privire la modul în care ați ajuns la răspuns nu poate fi invocată. La urma urmei, ce putem spune despre savantul idiot care înmulțește două numere de trei cifre într-o secundă? Pur și simplu ai fost mai lent. În plus, întrebarea principală pentru o analiză comportamentală ar trebui să fie de ce v-ați conformat cererii mele în primul rând.
Dacă „rapoartele verbale” sunt doar un comportament care trebuie explicat, care este statutul evenimentelor private presupuse a fi „raportate”? Ele nu pot fi lucruri sau obiecte. Când o persoană spune: „Sunt îndrăgostit”, acesta nu este un raport despre un lucru interior al iubirii. Când o persoană spune: „Sufăr”, nu este un raport despre o durere interioară. Dacă presupunem că declarațiile raportează evenimente interioare, neobservate, aceste evenimente capătă proprietățile unor construcții ipotetice: evenimente neobservabile cu proprietăți nedefinite, a căror existență este dedusă din comportamentul observabil. Ele devin imposibil de distins de cauzele mentale ascunse pe care behaviorismul radical le respinge ca fiind superflue și potrivnice unei explicații științifice a comportamentului. Cu siguranță, științele postulează adesea evenimente neobservabile – la nivel atomic, de exemplu – dar acestea trebuie să aibă proprietăți definite și relații înțelese cu evenimentele observabile, ceea ce nu se poate spune despre evenimentele private raportate. Vorbirea interioară sau imaginile interioare nu sunt niciodată măsurate (atunci nu ar mai fi private!) și nu au nicio relație fiabilă cu comportamentul public. Afirmarea faptului că evenimentele senzoriale și de vorbire private sunt „la fel ca” comportamentul public nu poate rezolva această problemă; oricât de mult ați insista asupra faptului că o ureche de scroafă este o pungă de mătase, cu excepția părului, ea rămâne o ureche de scroafă. Problema este intimitatea.
Un răspuns la această critică ar putea fi acela de a argumenta că evenimentele private sunt utile în interpretările comportamentului cotidian. Astfel, chiar dacă evenimentele private nu au nici un rol în explicarea riguroasă a comportamentului, ele ar putea îmbogăți relatarea prin adăugarea unor concomitanțe plauzibile. Dacă îmbogățesc relatarea, o fac apelând implicit la distincția din psihologia populară între lumea interioară (privată) și lumea exterioară (publică), revenind la dualism – un preț mare de plătit. La urma urmei, un punct forte al behaviorismului radical este negarea dualismului, afirmarea sa a unei singure „lumi” (Skinner, 1961/1945) și, într-adevăr, dacă știința trebuie să fie o știință naturală, trebuie să nege dualismul, pentru simplul motiv că acesta face imposibilă o explicație convingătoare. În pofida psihologiei populare și a bunului simț, o știință naturală a comportamentului trebuie să se bazeze în explicațiile sale pe evenimente naturale observabile, măsurabile.
Făcând ca punctul de vedere radical-comportamentalist să nu se deosebească practic de psihologia populară, includerea evenimentelor private deduse are exact efectul pe care Skinner spera să-l evite – îngreunarea studiului experimental al comportamentului uman, deoarece, pentru profani și critici, relatările comportamentale vor părea incomplete fără discutarea gândurilor și sentimentelor private. Chiar mai rău, face ca studiul comportamentului non-uman să fie susceptibil la critica potrivit căreia relatările despre șobolani și porumbei ar trebui să includă gândurile și sentimentele private ale acestora. Într-adevăr, Lubinsky și Thompson (1993), după ce au antrenat porumbeii să ciugulească o cheie atunci când li se administra medicamentul A și o altă cheie atunci când li se administra medicamentul B, au susținut că porumbeii făceau discriminări pe baza stărilor private produse de medicamente. Cu toate acestea, stările erau deduse din performanță și erau redundante cu ciugulitul la o cheie sau la cealaltă. Nu se câștigă nimic dacă se postulează o cauză interioară despre care nu se știe nimic – nici ce este, nici unde se află în interiorul porumbelului, nici ce are de-a face cu sistemul nervos al porumbelului. Dacă un porumbel ciugulește o cheie când i se administrează medicamentul A și aceeași cheie când i se administrează medicamentul C, cele două medicamente au un efect comun – ciugulitul.
Cum recunoaștem comportamentul și stimulii privați fără a cădea din nou în mentalism?
Potrivirea mea este că rezolvăm această problemă prin adoptarea unei viziuni molare asupra comportamentului. Când Skinner a afirmat că durerea sa de dinți este la fel de fizică ca și mașina sa de scris, el nu putea să vrea să spună că durerea sa de dinți este un obiect la fel ca o mașină de scris. Nu putem interacționa cu o durere de dinți așa cum interacționăm cu o mașină de scris, dar putem concluziona că o persoană (inclusiv noi înșine) are o durere de dinți prin observarea comportamentului său, care este la fel de fizic ca o mașină de scris. Cum reușim să facem acest lucru? O persoană care are dureri trebuie să facă mai mult decât să spună „Mă doare măseaua”. Trebuie să facă o grimasă, să-și țină fața, să fie distrasă și, în cele din urmă, să fie ușurată de aspirină sau de dentist. Toate aceste evenimente publice, sau cel puțin unele dintre ele, trebuie să fie prezente înainte de a fi de acord fără ezitare că persoana respectivă are dureri. O persoană care pretinde că are dureri, dar nu manifestă niciun alt comportament de durere este, în toate scopurile practice, nu are dureri (a se vedea Rachlin, 1985, pentru o discuție mai amănunțită). (Acest lucru nu înseamnă că o altă persoană nu va reuși să acționeze ca și cum persoana ar avea dureri; consecințele îndoielii ar putea fi grave). Atunci când o persoană rezolvă o problemă (trebuie să ajungă la aeroport, dar mașina nu merge), ea poate petrece timp gândindu-se în mod ascuns sau deschis, dar se angajează într-un comportament (apelarea prietenilor sau a unui taxi) care, în cele din urmă, rezolvă problema (ajungerea la aeroport). Astfel, gândirea și sentimentul sunt incluse într-o socoteală behavioristă radicală, nu ca evenimente private, ci ca modele de comportament public. Nu este nevoie să ne imaginăm sau să speculăm cu privire la evenimente private – sau să le negăm.
Evenimentele private, reale sau nu, par a fi importante pentru socoteală doar atunci când ne concentrăm asupra controlului momentan al comportamentului momentan. De exemplu, Moore scrie despre o persoană care, la auzul unei prognoze de ploaie, își ia o umbrelă, „…behavioristul radical poate fi de acord că individul care ia o umbrelă poate foarte bine să emită un lanț de răspunsuri ascunse care contribuie la luarea umbrelei”. (P. 412.) Numai atunci când credem că socoteala ne cere să creăm un lanț de evenimente cauzale momentane, credem că trebuie să umplem golurile temporale cu evenimente momentane, private.
Moore nu reușește să înțeleagă necesitatea unor socoteli extinse temporal. El citează exemplul unei persoane care stă cu ochii închiși și se bucură de muzică și încearcă să răspundă la întrebarea pusă de filosofi cu privire la modul în care s-ar putea distinge acea persoană de cineva care stă și doarme (p. 234). „Răspunsul” lui Moore este că persoana care se bucură de muzică se bucură de ea în mod privat. Acesta, însă, nu este deloc un răspuns și ar fi primit cu bucurie de criticii behaviorismului, deoarece ar confirma ideea lor că relatările despre comportament fără evenimente mentale sunt incomplete. Un răspuns mai bun este că noi judecăm astfel de diferențe comportamentale, nu pe baza unei diferențe interne, ci pe baza unei diferențe în comportamentul public într-un context mai larg. Am judeca după ceea ce au făcut cele două persoane după concert – una ar comenta cât de frumoasă a fost muzica și ce părți au fost deosebit de frumoase, în timp ce cealaltă s-ar trezi și nu ar avea nimic de spus. Doar atunci când ne concentrăm asupra momentului suntem tentați să inventăm stări interioare cum ar fi „plăcerea privată”. (A se vedea Rachlin, 2003, pentru o discuție suplimentară.)
.